Sezonul de Formula 1 din 1968 a fost cel de-al 22-lea sezon al curselor auto de Formula 1 FIA. A inclus cea de-a 19-a ediție a Campionatului Mondial al Piloților și a 11-a ediție a Cupei Internaționale pentru Constructorii de F1. Sezonul a fost disputat pe parcursul a douăsprezece curse, începând cu Marele Premiu al Africii de Sud pe 1 ianuarie și terminându-se cu Marele Premiu al Mexicului pe 3 noiembrie. În 1968 s-au desfășurat și trei curse care nu au făcut parte din campionat. Graham Hill, conducând pentru Lotus-Ford, a devenit pentru a doua și ultima oară în cariera sa campion mondial, iar echipa lui a devenit campioana la constructori.
Sezonul a cunoscut trei inovații semnificative. Prima a fost introducerea sponsorizării nerestricționate, pe care FIA a decis să o permită în acel an, după retragerea sprijinului din partea firmelor legate de automobile precum BP, Shell și Firestone. Team Gunston, o echipă privată din Africa de Sud, a fost prima echipă de Formula 1 care și-a vopsit mașinile în culoarea sponsorilor lor când au intrat cu un Brabham privat pentru John Love, vopsit în culorile țigărilor Gunston, în Marele Premiu al Africii de Sud.[1] A doua inovație a fost introducerea aripilor, așa cum s-a văzut anterior pe diverse mașini, inclusiv mașina sport Chaparral 2F. Colin Chapman a introdus aripile față modeste și un spoiler pe monopostul Lotus 49B al lui Graham Hill la Marele Premiu al Principatului Monaco. A treia inovație a fost introducerea unei căști integrale pentru piloți, Dan Gurney devenind primul pilot care a purtat o astfel de cască la Marele Premiu al Germaniei din 1968.[2] A ajutat la inventarea ei alături de compania Bell Helmets și o folosise deja la cursa Indy 500 din același an. În câțiva ani, a devenit alegerea evidentă și mai târziu chiar obligatorie în rândul piloților de F1. Totuși, cel mai important eveniment al sezonului il constituie moartea dublului campion mondial Jim Clark. Scoțianul a decedat în timpul unei curse non-campionat de Formula 2 de la Hockenheim în condiții care nu sunt încă total cunoscute.
Sezonul 1968 s-a dovedit a fi un punct de cotitură în istoria Formulei 1, în ceea ce privește aspectele tehnice și siguranța. Aripile au fost folosite pe mașinile de Formula 1, iar aerodinamica a jucat cu adevărat un rol în ceea ce privește performanța mașinilor; iar cinci piloți de Grand Prix au fost uciși în acest an - inclusiv Clark, Mike Spence, Jo Schlesser și Ludovico Scarfiotti - Clark într-o cursă de Formula 2 de la Hockenheim într-un Lotus în aprilie, Spence în timpul antrenamentelor pentru Indianapolis 500 într-un Lotus în mai, Scarfiotti în timpul unui eveniment de hill-climbing din Germania, conducând o mașină sport Porsche în iunie și Schlesser în timpul Marele Premiu al Franței, la volanul unei Honda în iulie. A fost ultimul an în care toate cursele s-au desfășurat pe piste aproape fără modificări de siguranță.
Următorii piloți și constructori au participat în Campionatul Mondial al Piloților din 1968 și în Cupa Internațională a Constructorilor de F1 din 1968.
Echipele private care nu și-au construit propriul șasiu și au folosit șasiurile constructorilor existenți sunt arătate mai jos.
Următoarele douăsprezece Mari Premii au avut loc în 1968.
Punctele au fost acordate pe o bază de 9–6–4–3–2–1 primilor șase clasați în fiecare cursă. Doar cele mai bune cinci rezultate din primele șase curse și cele mai bune cinci rezultate din restul de șase curse au fost luate în considerare pentru Campionatul Mondial. FIA nu a acordat o clasificare în campionat acelor piloți care nu au obținut puncte.[3]
Punctele au fost acordate pe o bază de 9–6–4–3–2–1 primilor șase clasați în fiecare cursă, dar numai primei mașini care a terminat pentru fiecare constructor. Cele mai bune cinci rezultate din primele șase curse și cele mai bune cinci rezultate din restul de șase curse au fost luate în considerare pentru Cupa Internațională.
În sezonul din 1968, au fost organizate și trei curse care nu au făcut parte din Campionatul Mondial.