Nopți la Serampore

„Nopți la Serampore”
Autor	Mircea Eliade
Țara primei apariții	Regatul României
Limbă	română
Gen	nuvelă fantastică
Publicată în	Secretul doctorului Honigberger
Tip publicație	volum de nuvele
Editură	Editura Socec din București
Data publicării	iulie 1940
Modifică date / text

„Nopți la Serampore” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în iulie 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de nuvela fantastică omonimă. Ambele nuvele relatează o serie de practici oculte indiene.^[1]

Subiectul acestei nuvele îl constituie depășirea limitelor timpului și spațiului,^[2] ieșiri tulburătoare „pline de parfumul greu și amețitor al junglei indiene”.^[3] Un grup de trei orientaliști sceptici experimentează fără voia lor o călătorie în timp cu prilejul unui drum prin pădure de la Serampore la Calcutta (în provincia Bengal a Indiei Britanice), experiment care este refăcut de învățatul hindus Swami Shivananda pentru a-i demonstra naratorului că spațiul și timpul au un caracter iluzoriu.^[4]

Mai multe personaje reale, pe care Mircea Eliade le cunoscuse în India, au fost utilizate aici în roluri de ficțiune.^[5]

Rezumat

Ashramul lui Swami Sivananda din Rishikesh (sus) și kutiar-ul său (dedesubt), situate pe malul Gangelui.

Aflat la studii la Calcutta (India britanică), un tânăr orientalist român își petrecea nopțile călduroase de toamnă plimbându-se pe străzile metropolei, împreună cu doi tovarăși mai în vârstă: fostul diplomat rus Bogdanof și bibliotecarul olandez Van Manen, cu care împărtășea aceleași preocupări. Cei trei prieteni se deplasează într-o seară la bungaloul industriașului Budge aflat într-o pădure din apropiere de Serampore (un oraș situat la aproximativ 15 mile nord de Calcutta). Ei revin acolo de mai multe ori, fiind fermecați de frumusețea locurilor.

Într-una din seri, pe când se îndreptau spre Serampore, cei trei orientaliști îl observă pe profesorul Suren Bose mergând concentrat de-a lungul șoselei și intrând în pădure cu câteva sute de metri înainte de drumul ce ducea la bungalou. Prezența acestuia îi tulbură pe drumeți pentru că se zvonea în universitate că profesorul ar realiza în secret practici tantrice. Porniți spre Calcutta imediat după miezul nopții, cei trei au impresia că merg pe un drum necunoscut. Ei aud la un moment dat un țipăt înfiorător de femeie și coboară din mașină, alergând zadarnic prin pădure în căutarea ei, iar la întoarcere nu mai găsesc mașina și decid să se întoarcă pe jos la bungalou.

Rătăcind printr-o pădure deasă pe care nu o mai recunoșteau, cei trei ajung la o clădire înconjurată de un zid de piatră, unde sunt întâmpinați de un servitor bătrân ce vorbea o bengaleză arhaică și care-l anunță pe stăpânul său, Nīlāmvara Dāsa. Povestindu-i-se despre țipătul de femeie auzit în pădure, bărbatul începe să geamă de durere, strigând numele Lila. Curtea clădirii se umple curând de oameni în haine stranii ce aduceau o năsălie, iar drumeții se hotărăsc să plece. După ce se depărtează de casă, cei trei cad sfârșiți de oboseală și se trezesc la apariția zorilor, dându-și seama că sunt în apropierea bungaloului. Nimeni nu crede însă întâmplarea lor, șoferul indian susține că nu s-a deplasat cu mașina în timpul nopții, iar profesorul Suren Bose afirmă că nu a mai fost la Serampore din copilărie.

Orientaliștii îi povestesc întâmplarea lui Budge, care afirmă că nu există în zonă o pădure sălbatică și o clădire ascunsă în junglă. Urmele lor din pădure se pierd într-un câmp deschis, pe care nimeni nu-și amintește să-l fi străbătut. Budge îi duce pe cei trei la Chatterjî, un cunoscător al istoriei locurilor, care le spune că Nīlāmvara Dāsa fusese nobil bengalez foarte bogat, a cărui tânără soție pe nume Lila fusese răpită și ucisă de un șef de bandă musulman cu 150 de ani în urmă, iar locuința de vară a familiei fusese nimicită prin 1810. Orientaliștii decid să nu povestească nimănui întâmplarea pe care o trăiseră și despre care credeau că se datora interferenței accidentale în practicile tantrice ale lui Suren Bose. După acea întâmplare, cele patru personaje au devenit mai puțin sociabile și nu s-au mai întors la Serampore.

Naratorul părăsește Calcutta la scurtă vreme pentru a-și căuta liniștea interioară la o mănăstire hindusă din Rishikesh (oraș aflat în munții Himalaya, pe malurile Gangelui). După câteva luni de ședere acolo, în timpul unei plimbări în susul fluviului, el îi povestește acea stranie întâmplare gurului Swami Shivananda, dorind să afle dezlegarea misterului. Tânărul susținea că practicile oculte ale lui Suren Bose îi proiectaseră într-un alt spațiu și în alt timp,^[6] dar maestrul îl contrazice, afirmând că realitatea este iluzorie și că cel care stăpânește anumite forțe oculte o poate transforma, creând o realitate aparentă.

„Tot raționamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvârșire greșit (...). Și e greșit (...) pentru că acordă oarecare realitate întâmplărilor, fie aceste întâmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întâmplare din lumea noastră nu e reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta e iluzoriu. Și moartea Lilei, și jalea soțului ei, și întâlnirea dintre voi, oameni vii, și umbrele lor, toate acestea sunt iluzorii. Iar într-o lume de aparențe, în care nici un lucru și nici un eveniment nu e consistent, nu își are realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forțe, pe care voi le numiți oculte, poate face orice vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparențe”,^[7] afirmă Swami Shivananda. Pentru a-i demonstra cele afirmate anterior, maestrul îl proiectează pe tânărul european în spațiul și timpul lui Dāsa, provocându-i o cădere nervoasă.

Structură

Nuvela este împărțită în 9 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje

Swami Sivananda (în dreapta) și discipolul său Krishnananda, circa 1945.

• naratorul — tânăr orientalist român, venit de doi ani în India pentru a studia filozofiile și religiile orientale la Universitatea din Calcutta
• Bogdanof — orientalist rus celebru, colaborator la cele mai renumite publicații și profesorul de persană al naratorului; a fost timp de zece ani consulul Imperiului Țarist la Teheran și Kabul și își păstrase credința ortodoxă; manifestă înțelegere față de musulmanii din Persia și Afganistan, dar are o repulsie față de hindușii din Bengal
• Van Manen — orientalist olandez trecut de jumătatea vieții, bibliotecatul și secretarul Societății Asiatice din Bengal; a venit în India în tinerețe, a studiat limba tibetană timp de 25 de ani și a fost anterior bibliotecar al Societății teozofice din Adyar; vorbește mai multe limbi străine printre care hindi și bengaleza și este pasionat de practicile oculte
• Budge — industriaș milionar din Calcutta, pasionat de vânătoare; cumpărase în primii ani după război o vilă colonială în apropiere de Serampore pe care o folosea ca loc de refugiu și odihnă; își începuse cariera de industriaș în insula Java
• Suren Bose — tânăr profesor la Universitatea din Calcutta, își păstrase credința hindusă străveche și realiza în secret practici tantrice
• Swami Shivananda — învățător și lider spiritual hindus din Rishikesh, ce studiase și practicase cu mulți ani înainte tantra; renunțase la profesia de medic și la propria familie pentru a căuta iluminarea într-o mănăstire din Munții Himalaya; trăia de șapte ani într-un ashram de pe malul Gangelui
• Nīlāmvara Dāsa — nobil bengalez între două vârste ce a trăit cu 150 de ani înaintea întâmplărilor relatate în această nuvelă; era foarte bogat și avea o reședință de vară în apropiere de Serampore; tânăra sa soție Lila fusese răpită și ucisă de un șef de bandă musulman
• servitorul bătrân al lui Nīlāmvara Dāsa — vorbește o bengaleză arhaică
• Chatterjî — negustor de iută din Serampore, prieten al lui Budge și cunoscător al trecutului locurilor
• șoferul grupului — un bengalez angajat la Calcutta-Club

Scrierea nuvelei

Surse de inspirație

Mircea Eliade a trăit câțiva ani (1928–1931) în India. Suferința cauzată de povestea nefericită de dragoste cu Maitreyi Dasgupta l-a determinat în toamna anului 1930 să-și caute liniștea sufletească la poalele munților Himalaya.^[8] El a fost impresionat de orașul Rishikesh și a decis să rămână acolo pentru o perioadă. Chiar din prima zi l-a cunoscut pe învățatul Swami Sivananda (1887–1963), cu care a purtat discuții filozofice care i-au deschis gustul pentru mistica indiană. Acolo a trăit într-un kutiar ca un eremit, a urmat un regim vegetarian, a studiat cărțile sacre și practicile yoga.^[9] El a simțit, ca și Mihai Eminescu, o fascinație față de India teozofică și tantrică.^[10] Cu toate acestea, Memoriile lui Eliade nu menționează aproape nimic despre perioada petrecută la Rishikesh și despre discuțiile cu Shivananda.^[11]

În martie 1931 s-a reîntors în Calcutta după experiența himalayană și s-a dedicat studiului pentru teza de doctorat, încercând să acumuleze tot felul de cunoștințe: „[...] această perioadă se deosebea de celelalte faze ale vieții mele în India. [...] De data aceasta, nu mai încercam să devin un altul, imitând un model indian, ci mă lăsasem atras de misterul atâtor aspecte obscure sau neglijate ale culturii indiene”.^[12] El studiază în profunzime domenii diverse: tantrism, alchimie indiană, folclor, arheologie, religii primitive etc.

Orientalistul olandez Johan van Manen, 1898.

Tânărul orientalist român afirmă în memoriile sale că i-a cunoscut în primăvara și vara anului 1931 pe cercetătorii Johan van Manen (1877–1943) și Leonidas Stanislas Bogdanov (1881–1945), cu care a legat o prietenie. El a început să învețe limba tibetană, încurajat de Van Manen care i-a împrumutat manuale și un dicționar.^[13]

Cei doi orientaliști aveau puncte de vedere opuse cu privire la India. Van Manen se stabilise în India în 1909, lucrând în cadrul Societății Teosofice din Adyar; după o ședere de doi ani și jumătate la Darjeeling, el s-a mutat în 1918 la Calcutta, unde a îndeplinit funcțiile de bibliotecar șef al Bibliotecii Imperiale și secretar general al Societății Asiatice din Bengal. Orientalistul neerlandez iubea India și era pasionat de cultura tibetană. El îl invita uneori la el acasă pe tânărul Eliade și-i împrumuta publicații rare din biblioteca tibetană. Orientalistul rus Bogdanov trăise patru ani în Afganistan și se stabilise după război în India, unde lucra la Consulatul Francez din Calcutta și făcea traduceri pentru „Cama Oriental Institute”. Detesta cultura și arta indiană, pe care o considera „idolatrie”, și nu suporta decât India islamică. Trăia greu la Calcutta și își dorea să plece din India. Eliade i-a scris profesorului Nicolae Iorga, recomandându-i-l pe Bogdanov pentru un post de profesor de limbi orientale la Universitatea din București, dar nu a primit nici un răspuns de la savantul român.^[14]

Tânărul orientalist român nu a rupt legăturile cu India după revenirea în țară. El a menținut relații cu unii orientaliști europeni pe care îi cunoscuse acolo și a continuat să corespondeze printre alții și cu Leonidas Bogdanov.^[15] Cu toate acestea, îl mistuia teama că-i va uita pe oamenii pe care i-a cunoscut acolo, precum și călătoriile și trăirile sale intime.^[16]

Orientaliștii Johan van Manen și Leonidas Bogdanov au devenit personaje ale nuvelei fantastice „Nopți la Serampore”.^[5][17][18] Leonidas Stanislas Bogdanov a lucrat mai târziu, sub numele Leonidas Stanislas Dugin, ca secretar la Ambasada Franceză din Kabul.

Aspectele biografice introduse în nuvelă sunt doar inspirate din realitate.^[5] Astfel, orientalistul român s-a împrietenit cu van Manen și Bogdanov după ce a revenit de la ashramul din Munții Himalaya, unde l-a cunoscut pe Swami Shivananda, în timp ce în nuvelă ordinea acestor întâlniri este inversată.

Scriere și publicare

Mircea Eliade a scris în iarna anilor 1939–1940 nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger”,^[19] care a fost publicată în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, sub titlul „Tărâmul nevăzut”.^[5][20] El a negociat publicarea nuvelei într-un volum, dar directorul Editurii Alcalay i-a sugerat să mai scrie o nuvelă fantastică pentru a le publica pe amândouă într-un volum.

Nuvela fantastică „Nopți la Serampore” a fost scrisă la începutul anului 1940, autorul mărturisind că „camuflajul putea fi repede descoperit de oricine cunoștea Bengalul; într-adevăr, în jurul Seramporului nu exista nici o pădure”.^[21] Mircea Eliade a plecat la Londra la 19 aprilie 1940 pentru a ocupa postul de atașat cultural la Legația României, predând anterior editurii Socec pentru publicare o versiune lărgită a nuvelei „Secretul doctorului Honigberger”, împreună cu nuvela „Nopți la Serampore”. Volumul Secretul doctorului Honigberger a fost tipărit de Editura Socec din București în iulie 1940.^[5][22]

După cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist.^{[23][24][25][26]} Nuvela „Nopți la Serampore” a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.^[26][27][28] Cartea a apărut într-un tiraj destul de mic pentru acele vremuri și, cu toate că a fost prost difuzată în rețeaua de librării, s-a epuizat rapid.^[29] Prefața volumului, intitulată „Dialectica fantasticului”, a fost scrisă de profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul autorului.^[30] În același an Ion Hobana a inclus un fragment al nuvelei „Nopți la Serampore” — mai precis capitolele 4–9 — în antologia Vîrsta de aur a anticipației românești (Editura Tineretului, București, 1969), care a încercat o recuperare a scrierilor științifico-fantastice uitate din prima jumătate a secolului al XX-lea.^[31]

Analiză

Autenticitatea prozei lui Eliade

Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Secretul doctorului Honigberger” etc.). Ambele direcții literare ale lui Eliade se bazează pe ideea de experiență, substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe cel de autenticitate. Acțiunea romanelor și a nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare sau mai mică de experiența trăită de autor.^[32] Scriitorul considera că proza trebuie să cuprindă o „experiență” trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de evoluție a eului. În opinia sa, experiențele de viață și aventurile spirituale primau asupra literaturii, considerată ca lipsită de autenticitate.^[33] „Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma el.^[34]

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”).^[35] Proza de inspirație indică relatează experiențe inspirate de șederea autorului în India, deschizându-se către o lume magică îndepărtată de spiritualitatea europeană.^[32] Nuvelele „Secretul doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore” (publicate în anul 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger) au însă numai un decor exotic necesar unor mistere sacre pentru că problematica este una comună tuturor scrierilor fantastice ale lui Eliade.^[36]

Filonul indic al celor două nuvele nu se referă însă la o entitate geografică, ci la o gândire mistică inspirată de credințele filozofico-religioase ale Indiei.^[37] Fantasticul oriental urmărește, potrivit lui Nicolae Steinhardt, descifrarea simbolurilor lumii înconjurătoare, având un tâlc ascuns.^[38]

Acțiunea este narată la persoana I, ceea ce conferă textului o mai mare autenticitate cu atât mai mult cu cât există asemănări biografice importante între narator și Mircea Eliade: studiile efectuate în India, pasiunea pentru orientalism, personaje reale cunoscute mai demult etc. Tot ceea ce se întâmplă pare să fie o experiență personală a autorului.^[39] Nuvela conține un supraconflict între dimensiunea scientistă și dimensiunea revelației, adică între realitatea aparentă și miracol. Naratorul este un specialist în ocultism și în filozofiile orientale, care studiase textele clasice referitoare la tantra, potrivit propriilor mărturisiri, dar, având o formare raționalistă de tip european, nu reușise să urce treptele inițierii, cunoscând evenimentele doar la nivel teoretic.^[40][41] Scriitorul nu oferă dezlegarea misterului, menținând o abordare ambiguă și enigmatică cu privire la întâmplările relatate.^[6]

Personajele nuvelei reflectă o bipartiție ideatică, cei trei orientaliști (naratorul, Bogdanof și van Manen) aparținând culturii europene, iar autohtonii Suren Bose și Swami Shivananda – spiritualității indice.^[42]

Prezența fantasticului în nuvelă

Nuvela „Nopți la Serampore” are ca temă călătoria în timp, punând în discuție posibilitatea existenței unor universuri paralele. Autorul prezintă o „irupție a fantasticului în cotidian”,^[43] el fiind convins de capacitatea unor specialiști ai sacrului de a depăși limitele condiției umane.^[44] Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu credea în anii 1970–1971 că întâmplările relatate în această nuvelă sunt posibile, putând fi înfăptuite de cei care au reușit să pătrundă textele filozofice din Sāṁkhyakārikā și Cabala.^[45]

Aventura nocturnă a celor trei orientaliști de la plecarea de la bungalou și până la trezirea în zori este enigmatică și pe alocuri stranie, dar rămâne totuși posibilă chiar dacă unele aspecte par să fie inexplicabile. Rătăcirea drumului, „dispariția” șoselei, țipătul care pare că vine de nicăieri, felinarul purtat prin pădure, casa lui Dāsa, hainele stranii și vorbirea arhaică a stăpânului și servitorului, cortegiul funebru fantomatic și căderea într-un somn de plumb sunt elemente stranii cărora li se pot găsi explicații mai mult sau mai puțin plauzibile.^[46]

Fantasticul irupe în nuvelă odată cu sosirea la bungaloul lui Budge, când șoferul și servitorii neagă călătoria cu mașina spre Calcutta din noaptea precedentă. Existența acelor întâmplări este contestată, fiind pusă pe seama consumului de alcool sau a unei halucinații colective.^[47] Personajele pot fi astfel împărțite în două categorii: cei care au trăit prezența evenimentelor și cei care au trăit absența evenimentelor.^[48] Acest conflict între prezența sau absența evenimentelor relatate produce apariția fantasticului. Lămurirea adusă de Chatterjî are rol de revelație, confirmând existența întâmplărilor, dar plasându-le într-un trecut îndepărtat. Martori la un eveniment petrecut în trecut, cei trei orientaliști acceptă ideea că au călătorit în timp, încercând să găsească o explicație rațională unei întâmplări iraționale.

Naratorul nu poate înțelege adevărata semnificație a evenimentului trăit, judecând o practică tantrică după un sistem de gândire european de tip raționalist ce ignoră existența miracolului. Astfel, el respinge îngrozit revelația după care tânjește pentru a păstra o viziune imperfectă asupra lumii.^[49]

Caracterul iluzoriu al spațiului și timpului

Întâmplarea stranie prin care trec cei trei orientaliști europeni din India este atribuită de autor pătrunderii lor într-un loc sacru în care profesorul Suren Bose efectua un ritual tantric secret. Interferența musafirilor nepoftiți în spațiul unde urmau să se dezlănțuie forțe oculte și posibilitatea de a deranja ritualul sacru ar fi impus în această optică necesitatea azvârlirii lor într-un alt timp și într-un alt spațiu, prin folosirea puterilor oculte.^[50] Situația extraordinară la care devin martori este considerată de celelalte persoane ca un efect al beției sau a halucinației colective, mai puțin de Budge care afirmă că prezența în zonă a lui Suren Bose făcea „ca lucrurile să nu fie totuși atât de simple”, evitând să detalieze înțelesul acestei afirmații stranii.^[51]

Naratorul acceptă ipoteza călătoriei în timp, dar își exprimă nedumerirea că ei au putut modifica un eveniment din trecut, ceea ce pare să fie peste puterile sale de înțelegere.^[50] Cei trei orientaliști nu sunt doar martori ai evenimentelor petrecute în trecut, ci devin personaje noi ale acțiunii, conversând cu oamenii din acea perioadă. Retrăirea evenimentului creează modificări (adăugiri sau estompări).^[2] „Ar fi fost firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atât, și nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetire a evenimentelor întâmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezența noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dāsa, și el ne-a raspuns. I-a raspuns, chiar, lui Bogdanof că nu înțelege englezește. Lucrurile acestea nu se întâmplaseră, însă, acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur și simplu la o scenă de mult întâmplată, ci interveneam în această scenă, modificând-o prin prezența noastră de care eroii luaseră cunoștință, și prin întrebările noastre, la care ei ne răspundeau”, argumentează naratorul.^[52] Un alt amănunt inexplicabil pentru el îl constituie rigiditatea mișcărilor și figurile cadaverice ale celor doi oameni din trecut (Nīlāmvara Dāsa și bătrânul servitor) care contrazic ipoteza că ar fi fost vorba de imaginile lor spectrale.

Confuzia naratorului apare, potrivit lui Swami Shivananda, din neputința înțelegerii forțelor care guvernează un univers „de iluzii și aparențe”. Forțele dezlănțuite de practicile tantrice se aseamănă astfel cu forțele din fizica newtoniană, având un caracter obiectiv.^[50] Experimentul tantric nu a produs o călătorie reală în trecut, ci participarea involuntară într-o iluzie vizuală ce recrea acel trecut, o aparență a unei realități posibile. Maestrul spiritual consideră că realitatea din univers este de fapt un joc de aparențe, o iluzie creată de orice persoană ce poate stăpâni anumite forțe considerate oculte.^[53] Astfel, magicianul Suren Bose ce realizează un ritual sacru reușește să tulbure percepția temporal-spațială a profanilor aflați în spațiul de acțiune al forțelor pe care le declanșează, făcându-i să asiste la o iluzie.^[54]

Potrivit filologului și orientalistului Sergiu Al-George, numele soției stăpânului casei, Lila, este o trimitere în metafizica indiană la ideea de iluzie, nu ca o practică magică, ci ca un joc al divinității ce vizează un caracter ambiguu al lumii (existență și nonexistență).^[55] Mircea Eliade însuși afirma în eseul Imagini și simboluri (1952) că „existența în timp este ontologic o inexistență, o irealitate, lumea e o iluzie, e lipsită de realitate deoarece durata ei e limitată”.^[56]

Analiza lui Nicolae Steinhardt

Eseistul Nicolae Steinhardt (1912–1989), un evreu convertit în închisoare la Ortodoxie și devenit ulterior monah la Mănăstirea Rohia, a scris un comentariu cu privire la semnificația nuvelei „Nopți la Serampore” în cartea sa de memorii și eseuri Jurnalul fericirii (publicată postum în 1991). El susținea că lumea pământeană este plină de mistere camuflate care urmează a fi dezvăluite și înțelese.^[57]

Sondând profunzimile textului, eseistul considera că tehnicile extatice indiene (hinduiste și budiste) mistifică realitatea, creând o lume a vrăjilor și iluziilor. Legăturile senzoriale cu realitatea absolută sunt rupte, iar eul nu pătrunde în lumea esențelor, ci este transplantat într-un sistem elastic de iluzii, care provoacă surprize neașteptate, dar care rămâne totuși relativ și fals.^[58] „Tehnicile extatice desigur interpun un văl între eu (așa-zisul eu) și lumea înconjurătoare (așa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează așa-zisa realitate și frâng inexorabilul lanț care îl leagă de timp (iluzoriul timp)”, afirma Steinhardt. Eseistul credea că Mircea Eliade era sceptic față de posibilitățile acestor tehnici extatice de a transporta eul în lumea esențelor și că, deși nu a formulat soluții creștine, „e mai creștin decât crede și decât au bănuit comentatorii săi — și mai puțin partizan al hinduismului”.^[57]

Singura cale de pătrundere în lumea esențelor o constituie, în opinia lui Steinhardt, doar credința creștină, singurul fantastic „care nu amăgește și nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, [...] care nu tăgăduiește realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesențiale, ci o solicită să se concentreze asupra realității; care nu stupeface ființa, ci transfigurează lumea și metanoizează eul”.^[58]

Aprecieri critice

Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.^[3]

Proza fantastică a lui Eliade este o meditație asupra timpului și a încercării de evadare a omului din condiția umană, părăsind timpul „profan” pentru a se integra timpului sacru. Spre deosebire de doctorul Zerlendi din „Secretul doctorului Honigberger” care, datorită nivelului de cunoaștere și de inițiere la care a ajuns, a reușit să treacă „dincolo”, cei trei orientaliști din „Nopți la Serampore” refuză să accepte miracolul, preferând să uite evenimentele pe care le-au trăit.^[59] În studiul său dedicat istoriei literaturii științifico-fantastice din România, criticul Florin Manolescu afirmă că „Nopți la Serampore” poate fi considerată o nuvelă S.F., dacă se acceptă definiția că o scriere științifico-fantastică poate avea la bază nu doar o ipoteză științifică „pozitivă”, ci și una „umanistă” sau chiar pseudoștiințifică.^[60][61] Explicarea întâmplării stranii trăite de cei trei orientaliști prin teoria existenței universurilor paralele (vehiculată de Swami Shivananda) poate fi o astfel de ipoteză.^[50][61]

Valoarea nuvelei rezidă nu numai din latura sa fantastică, ci și din lirismul tulburător și exotic al descrierilor. Mărturisindu-și preferința pentru această nuvelă, pe care o considera o povestire fantastică ce prospecta un spațiu istoric revolut,^[6] criticul Șerban Cioculescu afirma că „Nopți la Serampore”, deși mai puțin cărturărească decât „Secretul doctorului Honigberger”, este „o bucată delectabilă în deosebi prin puternica atmosferă de vrajă a „nopților” respective, evocate fermecător, cu un vădit talent descriptiv și cu un dar foarte rar de a concretiza nu numai vizual, dar și olfactic, senzațiile exotice”.^[62] Eliade combină astfel fantasticul cerebral cu o descriere cursivă încântătoare, dovedindu-și astfel talentul natural excepțional de povestitor.^[62]

Această opinie a fost susținută și de alți autori. Academicianul Eugen Simion a remarcat că „Nopți la Serampore” impresionează atât prin întâmplările relatate ce creează impresia prezenței unei „forțe magice care contrazice raționalismul, geometrismul spiritualității noastre europene”, cât și printr-o „poezie a exoticului pe care M. Eliade o strecoară fără ostentație în paginile lui dense, congestionate de simboluri”.^[2]

Traduceri

Nuvela „Nopți la Serampore” a fost tradusă în mai multe limbi străine:^[63] germană („Nächte in Serampore”, Otto-Wilhelm-Barth-Verlag, München–Phanegg, 1953; traducere de Günther Spaltmann, reeditată în 1955, 1967, 1985 și 2007; o altă traducere a fost realizată de Andreas Brylka și publicată la Hamburg în 1975), franceză („Minuit à Serampore”, Librairie Stock, Delamain et Boutelleau, Paris, 1956; traducere de Albert-Marie Schmidt, revizuită de autor, reeditată în 1980 și 2012), engleză („Nights at Serampore”, în vol. Two Tales of the Occult, Herder and Herder, New York, 1970; traducere de William Ames Coates, reeditată în 1986), maghiară („Serampuri Ejszakak”, Editura Kriterion, București, 1980; traducere de János Székely), spaniolă („Medianoche en Serampor”, Panorama de Narrativas n. 2, Editorial Anagrama, Barcelona, 1983; traducere din franceză de Joaquim Jordà, reeditată în 1997),

• japoneză („Seranpōre no yoru”, în vol. Hōnihiberugā hakase no himitsu, Arushīvu Seibun-Sha, Kyoto, 1983; traducere de Atsushi Naono și Haruya Sumiya, reeditată în 1990 în vol. Hōnihiberugā hakase no himitsu de editura Fukutake Shoten din Tokyo și în 2003 în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, vol. 1 (1936-1955) de editura Sakuhinsha din Chiyoda-Tokyo),^{[64][65][66][67]}
• italiană („Notti a Serampore”, Jaca Book, Milano, 1985; traducere de Mariano Baffi),
• cehă („Noci v Šúrámpuru”, în vol. Tajemství doktora Honigbergera, Editura Vyšehrad, Praga, 1990; traducere de Jiří Našinec),^[68][69]
• portugheză („Meia-noite em Serampore”, Editura Difel, Lisabona, 1990; traducere de António Vasconcelos),
• rusă („Серампорские ночи”, în vol. Под тенью лилии, Editura Enigma, Moscova, 1996; traducere de Anastasia Starostina),^[70]
• norvegiană (în vol. „Doktor Honigbergers hemmelighet”, Gyldendal, Oslo, 1996; traducere de Tor Fotland) și sârbă („Noći u Seramporeu”, în vol. Kod Ciganki, Srpska književna zadruga, Belgrad, 1999; traducere de Mariana Dan; reeditată în vol. Tajna doktora Honibergera i druge novele, Paideia, Belgrad, 2002) etc.

Note

1. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 494.
2. ^ Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, p. 227.
3. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 495.
4. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. IX.
5. ^ Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 384.
6. ^ Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 428.
7. Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 351.
8. Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 426.
9. Zigu Ornea, „India lui Eliade”, în România literară, anul XXXII, nr. 8, 3–9 martie 1999, p. 9. (Arhivat în 1 septembrie 2019, la Wayback Machine.)
10. Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 225, 256.
11. Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 225, 257, 276.
12. Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 205.
13. Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 206.
14. Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 209.
15. Cristian Bădiliță, „Întîlnirea cu sacrul (III). Dialog cu indianistul Liviu Bordaș”, în Convorbiri literare, anul CXXXVIII, nr. 10 (106), octombrie 2004. (Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine.)
16. Mircea Eliade, India. Biblioteca maharajahului. Șantier, Editura Humanitas, București, 2008, p. 379.
17. Grant Burns, Librarians in Fiction: A Critical Bibliography, McFarland & Company Inc. Publishers, Jefferson, North Carolina, 1998, p. 137.
18. Saraju Rath (ed.), Aspects of Manuscript Culture in South India, Brill Publishers, Leiden-Boston, 2012, p. 57.
19. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, p. 47.
20. Liviu Bordaș, „Misterele Bucureștilor, episoade interbelice”, în Viața Românească, nr. 1–2, ianuarie – februarie 2010. (Arhivat în 24 septembrie 2015, la Wayback Machine.)
21. Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 367.
22. Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907–1945, vol. 3, Columbia University Press, New York, 1988, pp. 1185–1193.
23. Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, p. 224.
24. Mihai Iovănel, „Cronologie”, la vol. Mircea Eliade, La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis, Editura Art, București, 2011, p. 14.
25. Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17, 37.
26. ^ Z. Ornea, „Din epistolarul Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXIII, nr. 6, 16–22 februarie 2000, p. 9. (Arhivat în 31 august 2019, la Wayback Machine.)
27. Mihai Iovănel, „Cronologie”, în vol. Mircea Eliade, La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis, Editura Art, București, 2011, p. 14.
28. Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17, 37.
29. Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 18.
30. Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 36.
31. Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, București, 1980, p. 258.
32. ^ Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 619.
33. Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 425.
34. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 112.
35. Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 620.
36. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XXIV–XXV.
37. Monica Domnari, „Mircea Eliade. Inițierea ca stare paradoxală”, în vol. Cristina Scarlat (coord.), Mircea Eliade: once again, Editura Lumen, Iași, 2011, p. 299. ISBN: 978-973-166-276-3
38. Nicolae Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, Biblioteca Eminescu, București, 1988, p. 210.
39. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXV.
40. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXVI.
41. Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 316.
42. Monica Domnari, „Mircea Eliade. Inițierea ca stare paradoxală”, în vol. Cristina Scarlat (coord.), Mircea Eliade: once again, Editura Lumen, Iași, 2011, p. 309. ISBN: 978-973-166-276-3
43. Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 327.
44. Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 398.
45. Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 385.
46. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XXVII–XXVIII.
47. Monica Domnari, „Mircea Eliade. Inițierea ca stare paradoxală”, în vol. Cristina Scarlat (coord.), Mircea Eliade: once again, Editura Lumen, Iași, 2011, p. 312. ISBN: 978-973-166-276-3
48. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXIX.
49. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXX.
50. ^ Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, București, 1980, p. 252.
51. Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 341.
52. Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 350.
53. Nicu Gavriluță, „Lumile multidimensionale și noile geografii ale imaginarului (I)”, în Observator cultural, anul I, nr. 39, 21 noiembrie 2000.
54. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXI.
55. Sergiu Al-George, Arhaic și universal, Editura Herald, București, 2002, p. 161.
56. Mircea Eliade, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, traducere de Al. Beldescu, prefață de Georges Dumézil, Editura Humanitas, București, 1994, p. 83.
57. ^ Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 597.
58. ^ Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 598.
59. Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XLIX.
60. Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, București, 1980, p. 251.
61. ^ Mircea Opriță, Istoria anticipației românești, Editura Feed Back, Iași, 2007, p. 75.
62. ^ Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 429.
63. Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 399–420. ISBN: 978-973-88947-6-1
64. ja „ホーニヒベルガー博士の秘密 (エディシオン・アルシーヴ): 1983｜書誌詳細｜国立国会図書館サーチ”, Biblioteca Națională a Dietei, arhivat din original la 31 august 2019, accesat în 31 august 2019 
65. ja „ホーニヒベルガー博士の秘密 (福武書店): 1990｜書誌詳細｜国立国会図書館サーチ”, Biblioteca Națională a Dietei, accesat în 31 august 2019 
66. en „Eriade genso shosetsu zenshu. (Book, 2003)”, Worldcat.org, accesat în 31 august 2019 
67. ja „エリアーデ幻想小説全集 (作品社): 2003｜書誌詳細｜国立国会図書館サーチ”, Biblioteca Națională a Dietei, accesat în 31 august 2019 
68. cs „Eliade, Mircea : Tajemství doktora Honigbergera”, Městská knihovna v Praze, accesat în 31 august 2019 
69. en „Tajemství doktora Honigbergera”, Goodreads.com, accesat în 31 august 2019 
70. ru „Мирча Элиаде «Под тенью лилии»”, FantLab.ru, accesat în 7 septembrie 2020 

Bibliografie

• Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
• Monica Domnari, „Mircea Eliade. Inițierea ca stare paradoxală”, în vol. Cristina Scarlat (coord.), Mircea Eliade: once again, Editura Lumen, Iași, 2011, pp. 295–324. ISBN: 978-973-166-276-3
• Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
• Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, București, 1980.