Agnita, pomenită pentru prima oară într-un document de la 1280, este un târg cu tradiție meșteșugărească, renumit prin breslele săsești de altădată ale tăbăcarilor, cizmarilor, croitorilor, dogarilor și olarilor, având economie semi-rurală.[2]
La Agnita se află una din cele mai vechi fortificații săsești din Transilvania. Inițiată în secolul al XIII-lea, ea a fost amplificată succesiv, ajungând să aibă, în secolul al XVII-lea, trei incinte întărite cu turnuri. În centrul cetății se află o biserică-hală evanghelică cu trei nave (navele laterale cu tribune) și turn vestic (sec. XV, în preajma anului 1409).[3]) La rândul ei fortificată, biserica a suferit numeroase transformări. Cele patru turnuri ale bisericii fortificate – ale pantofarilor, croitorilor, fierarilor și dogarilor –, demonstrează forța economică a acestor bresle, ca și faptul că aveau încredințate spre apărare acele porțiuni de zid în caz de conflict armat.
Muzeul orășenesc fondat de Erhard Andrée în perioada stalinismului, dispune de un important fond de artă medievală (lăzi gotice, elemente de arhitectură, sculpturi, ceramică etc).
Regele Ungariei Ludovic de Anjou conferise Agnitei (villam nostram Zenthagata), încă din 1376, dreptul de a ține târg anual în ziua de 24 iunie (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul). Ulterior, acest drept se lărgea pentru alte două târguri.[2]
În 1466 regele a acordat localității Agnita dreptul de „ius gladii”, adică dreptul de a pronunța și a executa sentințe de moarte. În același an localității i s-a acordat dreptul de a menține în localitate jumătate din contingentul de trupe regale, pentru apărarea proprie, în scopul ca biserica-cetate să nu cadă în mâini străine, având în vedere că frontiera spre Valahia era aproape.
În 1945 populația săsească a căzut victimă deportărilor în Uniunea Sovietică. În 1948 populația a pierdut o mare parte a averii în urma legii naționalizării, ale cărei urmări se resimt până astăzi.
Până în 1950, când a fost declarată oraș, Agnita a fost o comună cu târg (Marktgemeinde).[4]
Până în 1992, populația săsească (germană) a emigrat în Germania și mai puțin în Austria ca urmare a presiunilor de asimilare continue. După 1990, majoritatea locurilor de munca in Agnita la cele 3 fabrici mari FIPA, IMIX si 9.Mai au dispărut din cauza lichidării acestora.
Calea ferată cu ecartament îngust Sibiu-Agnita este pe lista monumentelor istorice din România. Construcția ei s-a efectuat pe vremea imperiului austriac și regatul maghiar. A fost în funcțiune pe ruta Agnita-Sibiu până în anul 2002.
Demografie
Componența etnică a orașului Agnita
Români (81,03%)
Maghiari (1,82%)
Alte etnii (1,3%)
Necunoscută (15,85%)
Componența confesională a orașului Agnita
Ortodocși (79,35%)
Reformați (1,04%)
Alte religii (3,11%)
Necunoscută (16,5%)
Conform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Agnita se ridică la 7.564 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 8.732 de locuitori.[5] Majoritatea locuitorilor sunt români (81,03%), cu o minoritate de maghiari (1,82%), iar pentru 15,85% nu se cunoaște apartenența etnică.[6] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (79,35%), cu o minoritate de reformați (1,04%), iar pentru 16,5% nu se cunoaște apartenența confesională.[7]
La recensământul din 1930 au fost înregistrați 4.443 locuitori, dintre care 2.659 germani (59,8%), 1.535 români (34,5%) și 234 maghiari (5,26%).[8] Sub aspect confesional populația era alcătuită din 2.606 evanghelici luterani (58,6%), 1.513 ortodocși (34,5%), 147 reformați (3,3%), 137 romano-catolici (3%) ș.a.[9]
Agnita - evoluția demografică
Graficele sunt indisponibile din cauza unor probleme tehnice. Mai multe informații se găsesc la Phabricator și la wiki-ul MediaWiki.
Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia
Podișul Transilvaniei de sud și unitățile limitrofe. Repere geografice, Grecu Florina, Mărculeț I., Mărculeț Cătălina, Dobre R., Edit. Universității din București, 2008.
Localități care au aparținut până în 1876 de „Scaunul Cincului”, unitate administrativă componentă a organismului de autoadministrare al sașilor transilvăneni, numit „Șapte scaune” și care a fost înglobat din 1486 în „Universitatea Săsească”.
Date preluate de la Sursa 1 și Sursa 2 — T.Nägler în „Așezarea sașilor în Transilvania”, București, Editura Kriterion, 1992, pg.228, listă aparținând lui G.E.Müller.
.JPG)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
