Primul care a descris ciuperca a fost Narcisse Théophile Patouillard în publicația sa Tabulae Analyticae Fungorum în Descriptions et Analyses Microscopiques des Champignons Nouveaux, Rares ou Critiques din 1888, văzând-o ca variație a soiului Inocybe trinii.[5]
Preotul și faimosul micolog italian Giacomo Bresadola a denumit specia în onoarea lui Patouillard Inocybe patouillardi, nume de specie folosit lider până la sfârșitul secolului al XX-lea.[6]
Mai târziu, s-a ales drept nume binomial o altă denumire, anume Inocybe erubescens, determinată de botanistul și geologul norvegian Axel Gudbrand Blytt (1843-1898), după notițele găsite și editate postum în (1904) 1905.[7] În multe descrieri italiene și franceze, numele dat de Bresadola mai este întrebuințat actual, vezi de exemplu:[8][9].
În literatura micologică apar o serie de sinonime false ne mai folosite: Inocybe lateraria Ricken este o specie proprie, iar terminologiile Inocybe Rickenii sau Inocybe (Agaricus) trinii var. rubescens ar avea locul lor ca sinonim al buretelui Inocybe godeyi.[10]
Ciuperca a primit numele botanic după caracteristicile ei principale, ce se poate recunoaște ușor ținând cont de acestea: Inocybe însemnând pălărie fibroasă, pe când epitetul este derivat din cuvântul latin (latinăerubescens=înroșind).[11]
Descriere
Cele mai multe confuzii cu ciuperci comestibile se întâmpla atunci când buretele este încă tânăr.
Pălăria: are un diametru de 2,5-10 cm, este la început bombată cu un gurgui mare și ascuțit în mijloc, aplatizându-se treptat cu înaintarea în vârstă. Cuticula este netedă, fibroasă, cu reflexe mătăsoase și foarte uscată. Marginea are tendința de a se crăpa adânc, radial. Coloritul pălăriei variază de la alb la gri și chiar la maroniu- ocru, ce se va colora în întotdeauna în cărămiziu-roșcat radial de-a lungul fibrelor.
Lamelele: toate speciile din familia Inocybaceae, Inocybe erubescens are lamele. Ele sunt dese și nu foarte înalte cu muchie albă, rotunjită și cu puf. La început sunt de culoare alb-rozalie, apoi schimbă către un brun-roșcat. La tăiere, apăsare, rupere se pătează în cărămiziu. Sporii sunt de culoare cărămiziu-roșcat.
Piciorul: are o înălțime de 3-10 și o grosime de 1-2 cm, fiind bont, robust, plin pe dinăuntru și ușor îngroșat la bază, cu un aspect fibros și cu striații longitudinale precum fără manșetă. Culoarea este de alb-murdar, decolorându-se după o leziune în roșcat (ca pălăria). Cu timpul capătă diferite nuanțe de galben-rozaliu-roșcat. Culoare tinde să fie spălăcită dacă ciupercă crește expusă la soare.
Carnea: este albă, oxidând în roșiatic la tăiere, fără miros în tinerețe apoi spirituos-fructuos precum cu gust plăcut de alune în stadiu tânăr, mai târziu contractând, ușor iute și neplăcut.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori sub microscop galben-aurii, netezi, elipsoidali, aproape în formă de rinichi, având o mărime de 11-13 x 6-7 microni. Pulberea lor este de un brun închis. Basidiile clavate cu preponderent 4 sterigme fiecare măsoară 38-40 x 10-12 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) lipsesc. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) cilindrice cu vârfuri atenuate sau sub-capitate au o dimensiune de 75-90 x 8-10 microni.[12]
Reacții chimice: Carnea se colorează cu tinctură de Guaiacum treptat verde-albăstrui.[13][14]
I. erubescens, lamele din apropiere
I. erubescens bătrână: lamele și picior
I. erubescens tinere
I. erubescens, înainte de înroșire
Toxicitate
Acest burete aparține unui din trei genuri de ciuperci basidiomicete care produc sindromul sudorian (Inocybe, Clitocybe și Mycela).
Anumiți alcaloizi (muscarina, muscaridina) produc intoxicații cu debut rapid (0,5-3 ore de la ingerare), care afectează preponderent sistemul nervos. Simptomele caracteristice acestui sindrom se manifestă prin semne ca: vasodilatație, scăderea ritmului bătăilor inimii, hipotensiune, mioză (contractarea pupilei), transpirație abundentă, hipersalivație, hipersecreție nazală și bronhică, lăcrimare, grețuri, vărsături, diaree, halucinații. După M. Oprea mai pot apare semne ca: sughiț, tremurături și bufeuri. Evoluția intoxicației este spectaculoasă și gravă pentru cardiaci. Cel mai mare pericol constă în pierderea masivă de lichide și de electroliți. Acest tip de intoxicație răspunde bine la intervenția cu atropină.[15]
Dacă nu se intervine repede, buretele poate duce la deces.
Este foarte recomandat, să nu se culeagă, guste și nici mănânce o ciupercă doar asemănătoare, pentru a evita accidente fatale!
^Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde: „Zeitschrift für Pilzkunde” (Revistă pentru micologie), vol. 26-29, Editura Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde, Berlin 1960, p. 3-5
^E, Bostruup: „Norges Hymenomyceter of Axel Blytt efter forfatterens död gennemset og afslutet” din „Vidensk. Selskab. Scrifter I. Math.-naturw. Kl.”, (1904), nr. 6, Christiana 1905
^Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 409
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XVI, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, p. + tab. 749
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 374, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 315
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 272-273 - 1, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 252-253 - 1, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 298-299, ISBN 88-85013-46-5
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 266-267 - 2, ISBN 88-85013-25-2
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, ISBN 3-405-11774-7
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, ISBN 3-405-12081-0
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, ISBN 3-405-12124-8
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, ISBN 88-85013-25-2
Rose Marie Dähncke și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
René Flammer, Egon Horak: „Giftpilze – Pilzgifte, Pilzvergiftungen - Ein Nachschlagewerk für Ärzte, Apotheker, Biologen, Mykologen, Pilzexperten und Pilzsammler”, Editura Schwabe, Basel 2003, ISBN 3-7965-2008-1
Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983