Primele asociații sportive din România au fost înființate la mijlocul secolului al XIX-lea. Una din primele s-a numit „Societatea de dare la semn” (înființată în timpul domniei lui Al. I. Cuza).[1] În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul și mai târziu jocurile de echipă. În 1910 a fost înființat primul club de rugby în București. Doi ani mai târziu a fost înființată în capitală Federația Societăților Sportive din România, fiind urmată de înființarea Comitetului Olimpic Român în 1914.[2] Prima instituție de învățământ superior în acest domeniu, Institutul Național de Educație Fizică, și-a deschis porțile în 1923. În perioada dintre cele două războaie mondiale sportivii români au obținut primele victorii în concursurile internaționale.[1]
Prima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900 când a participat doar cu un singur sportiv. Mai apoi, delegația României a fost prezentă la toate edițiile Jocurilor Olimpice începând cu anul 1924, excepție făcând două ediții de vară, cele din 1932 și 1948 și una de iarnă, cea din 1960. România are un palmares de 292 de medalii (din care 86 de aur, 89 de argint și 117 de bronz)[3] câștigate de sportivi la Jocurile Olimpice de vară, de la prima ediție, Paris, 1924 până la ediția Beijing 2008.[2] Prima medalie olimpică, una de bronz, a fost câștigată la Paris în 1924 de către echipa de rugby. Ea a fost urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din 1936.[1] Primele titluri de campion mondial au fost câștigate în 1934 și 1936 la sanie, în timp ce boxul românesc obținea primul titlu european în 1930 prin Lucian Popescu. În anii '50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masă feminin, tir, box, lupte și haltere.[1] Dintre sportivii din această perioadă pot fi amintiți Iosif Sîrbu și Iolanda Balaș. La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan Patzaichin[4] iar la canotaj prin Elisabeta Lipă.[5]
Jocul de baschet se răspândește în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904, de la St. Louis. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elvetia și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și România). În România, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Federația Română de Baschet și cea de Volei au luat ființă în 1931. Dintre performanțele României la baschet pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la campionatele feminine europene (1964,1966, 1968) și de 2 ori pe locul V la cele masculine (1957,1967). La Universiada de vară din 1981 echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.[6]
Baschetul este un sport foarte popular în rândul tinerilor români, deși rezultatele sale, atât din trecut, cât și din prezent, sunt mai modeste decât alte sporturi de echipă românești. Gheorghe Mureșan a fost primul român care a intrat în NBA și a devenit cunoscut drept cel mai înalt om care a jucat vreodată în acea ligă. Alți baschetbalisti români de seamă includ Mihai Albu, Dragoș Nosievici, Costel Cernat, Constantin Popa, Virgil Stănescu și Vlad Moldoveanu.
Primul meci de fotbal din România s-a jucat la București, în zona șoselei Kiseleff în 1907 între angajați englezi și germani din industriile textilă și petrolieră din țară. În 1909, s-a înființat „Asociația cluburilor de foot-ball din România”, și ea în principal de către străini. După Primul Război Mondial, când României i s-au alipit și alte provincii predominant românești, autoritatea acestei federații s-a extins în 1920 și asupra noilor teritorii.[7] Fotbalul avea în acel teritoriu, însă, o tradiție mai veche, echipele funcționând pe lângă uzine: astfel, în data de 15 august 1899, în Austro-Ungaria vecină, la Arad (oraș care avea să devină parte a României) s-a jucat un meci între două echipe locale pe un teren aflat în spatele Uzinei de Vagoane.[8][9]
Jocul de rugby avea să apară în cadrul Tenis Club Roman în 1912, printre promotorii acestei discipline numărându-se Grigore Caracostea și Mircea Iconomu.[17] La fel cum s-a întâmplat și cu jocul de fotbal, primele noțiuni legate de rugby, precum și cele dintâi baloane de joc, au fost aduse la București de către tineri români care studiaseră la Paris. Acest proces s-a petrecut pe la începutul secolului al XX-lea.[18][19][20][21]
Rugby-ul este un sport de echipă relativ popular jucat în România, cu o tradiție de peste 100 de ani și a fost medaliat cu bronz când rugby-ul a fost inclus la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924.[22]Echipa națională de rugby a României a concurat la fiecare Cupa Mondială de Rugby până în 2019, când echipa a fost descalificată pentru că a trimis jucători neeligibili în campania de calificare. S-au întors să concureze la Cupa Mondială de Rugby din 2023.
CEC Bank SuperLiga românească este Competiția Premier Club Rugby din România, care a început pentru prima dată în 1914 și s-a jucat aproape neîntrerupt de atunci.
Echipa masculină de handbal a câștigat 4 titluri mondiale.[24]
Sporturi individuale
Atletism
Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab.[25] La atletism, Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.[26]Lia Manoliu a fost laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului.
Box
Boxul în România s-a remarcat prin Nicolae Linca, Francisc Vaștag, Mihai Leu, Lucian Bute, Leonard Doroftei, și Adrian Diaconu. În România, scrima este rezultatul împletirii mânuirii armelor și activităților militare organizate cu influența străină pătrunsă prin intermediul războaielor și schimburilor economice și culturale, fiecare epoca aducându-și contribuția la scrima sportivă de astăzi. În perimetrul țării această activitate s-a aflat printre primele discipline sportive. Prima participare românească la un concurs intenațional de scrimă are loc în 1910, în Franța, Mihai Savu ocupând locul I. În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucerește primul loc la un concurs internațional de spadă. În 1932, forul sportiv U.F.S.R. recunoște oficial Federația Română de Scrimă.[27]Ana Maria Brânză a obținut rezultate remarcabile în epoca contemporană.
Gimnastica are o tradiție foarte îndelungată în România, care merge înapoi în timp cu zeci de ani înainte de succesul major al Montrealului. România a avut succes și în anii 1950, când Elena Leușteanu a câștigat o medalie olimpică individuală în 1956.
Gimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care România a devenit cunoscută în întreaga lume. Nadia Comăneci, prin performanțele sale răsunătoare consemnate de istoria sportului ca expresie a perfecțiunii este recunoscută peste ani de mișcarea olimpică ca sportiva secolului al XX-lea.[28]
La 2 mai 1910 se înființează grupare polisportiva „Tenis Club Roman” (TCR). Aceasta reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, footbal-rugby (denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis și tir. Culorile noului club erau alb si verde, iar numarul membrilor se apropia de 350.
Cu Ion Țiriac și Ilie Năstase (ultimul fiind câștigătorul marelui premiu FILT în 1972 și 1973) România a fost de trei ori finalistă în Cupa Davis, fără însă a o câștiga vreodată.[1] România s-a remarcat în tenis feminin prin Simona Halep.
Oina - sau hoina cum i se mai spunea - este socotită un joc sportiv național pentru români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puțin 6 secole, așa cum menționează cronici și hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucura printre copii și tineri, printre oșteni și voievozi. Așa, de pildă, aflăm că pe timpul lui Vlaicu Vodă, adică prin anul 1364, oina se juca pe plaiurile Țării Românești, ea pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în viața oamenilor.[29] Jocul de oină amintește de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la șesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanță.[30]
În România sportul de performanță este practicat într-un cadru organizat, iar organul care îndrumă și controlează activitatea dintr-o anumită ramură sportivă poartă numele de federație.
Conform statisticii din 2005,[31] în România există 57 de federații sportive și 3.379 de secții afiliate acestora, 106.632 sportivi legitimați, 4.890 antrenori cu normă întreagă, 1.707 instructori, 4.830 arbitri. Federația cu cele mai multe secții sportive afiliate este Federația Română de Fotbal, federația cu cei mai mulți sportivi legitimați este Federația Română de Tenis, cu 17.185 sportivi, FRF aflându-se pe locul 2 cu 11.441 sportivi. Cei mai mulți antrenori și arbitri se află la Federația Română de Fotbal, primii fiind în număr de 553, respectiv 467.
^Anuarul statistic al României 2006, publicat de INS România în anul 2006
Bibliografie
„Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România”, editura Aramis, 2002 - [1][nefuncțională]
Lectură suplimentară
Nicolae Postolache, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, 1979.
Nicolae Postolache, Istoria sportului în România, Editura Profexim, 1995.
Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România (Ediția a II-a, 9 Volume), Editura Măiastra, Ministerul Tineretului și Sportului, Bucuresti. 2015.