Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au și manifestări vizuale: flori de scaieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful dimineața, se stabilește norocul celor care înfăptuiesc datina.[1]
Natură și etimologie
Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există și o zână bună: Iana Sânziana. După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana - Sanctae Dianae:
„Pârvan[2] presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată[3], dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa[4] a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc.[5]. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru).[6]”
^Lozovan, "Dacia Sacra", pag. 230 și H. Daicoviciu, Diana de la Sarmizegetusa, Ulpia Traiana
^Dianiatici, "stăpâniți de Diana", dădu în românește zănateci, "nebuni, rătăciți". Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, (București, 1911), p. 120; E. Lozovan, "Dacia Sacra", p. 231
^Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ghenghis Han, București, 1980
