Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[Note 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe[2].
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic[3]. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[Note 2]. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut[4]. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.
Harta României - punctele roșii indică principalele puncte de rezistență armată.
Geneză
Trenuri cu refugiați români din Bucovina ocupată de către trupele sovietice.
Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor[7], pentru a se refugia în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane. Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.
La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste. Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe[8]. Odată ce ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România. Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940[Note 3]. În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag. Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944[9]. În cele din urmă, Bucovina a devenit leagănul rezistenței anticomuniste, declanșată de persecuția sovietică sistematică a populației românești.[10].
În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).
În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive. În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară[11][12] pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare[13][14][15][16] la adresa înființării regimului comunist.
Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste. Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948[17][18] însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc. În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată. Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.
Începutul mișcării de rezistență armată
La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite[19] de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.
Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței[20], intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor[21] era un element major al motivației de care dădeau dovadă.[22] Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american[23] împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure[24] la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.
Factori determinanți
Aplicare brutală a politicii comuniste
Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar[Note 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale[25], sportive[26], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate[Note 5].
Valurile masive de arestări și epurări
«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[27]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale[Note 6][Note 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[28]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membri ai claselor conducătoare: profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:
“
Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după expropriere (...) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în iarna următoare (...) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen...[29].
”
Opoziția țăranilor la colectivizare
Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[30][31], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[32] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun[33].
Forța mișcării legionare
În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri[Note 8], inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști[Note 9] care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948[34] foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membri[Note 10], iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă[Note 11] mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși[35] să sprijine rezistența anticomunistă din România[36], mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.
Refuzul dictaturii comuniste
Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de en:Office of Policy Coordination (OPC)[37], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați[29].
Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz[38]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie[Note 12], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[39][40]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, instituțiile religioase iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»[Note 13]: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români[Note 14], regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin,[Note 15] au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile[Note 16]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[41][42]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.
Tentative de rețele susținute din exterior
Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident[43], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist[44] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă[35]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia[45][46] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[47]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană[Note 17], șefii legionari[Note 18] au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.
Act de acuzare nr. 1343 din 1953, împotriva rezistenților anticomuniști legionari, parașutați și capturați în România, și a susținătorilor lor.
În 1949, informate de en:Foreign Office că rezistența anticomunistă română se intensifica și beneficia de sprijin popular la țară, serviciile de informații occidentale au investit serios în acest proiect. Au fost selectați 100 de agenți, dintre care 50 urmau să fie parașutați în interiorul țării, iar 50 trebuiau să îi susțină din exteriorul frontierelor românești. Combatanții vor fi pregătiți și antrenați în Franța și Germania. Alți 100 de voluntari vor fi antrenați în Italia și Grecia. Șeful operațiunilor secrete ale CIA din acel moment, Gratien Yatsevich, a declarat că acțiunile realizate în România nu erau depășite, ca număr de agenți și ca resurse alocate, decât de acțiunile organizate pentru Albania, acestea din urmă fiind cele mai importante dintre acțiunile întreprinse în timpul războiului rece din Europa de Est[48]. Printre primii voluntari români recrutați de CIA la începutul lui 1951 se numără: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm, Ilie Puiu[Note 19]. Vor fi primii parașutați în țară, în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, în Munții Făgăraș[49]. Securitatea îi va prinde și va descoperi că au fost recrutați în Italia. Guvernul român va trimite o notă de protest americanilor, acuzându-i de ingerințe în problemele interne ale țării și subliniind că agenții CIA capturați fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”[48].
Următoarele grupe de combatanți au fost trimise în România în noiembrie 1951. Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan formau grupul ‘Jacques’, parașutat lângă Agnita. Apoi, în noaptea dintre 1 și 2 octombrie 1952[50], a fost parașutat al doilea grup, sub numele de cod ‘Robert’: Mircea Popovici și Alexandru Tănase, undeva aproape de Calafat, lângă frontiera cu Bulgaria. Au urmat grupurile ‘Pascal’: Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, la 1 iulie 1953, în Apuseni, și ‘Fii Patriei’: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavril Pop, în iulie 1953, într-o zonă împădurită aflată undeva între județele Satu Mare, Sălaj și Bihor[51]
Alți agenți vor fi trimiși din Grecia, printre aceștia numărându-se Toma Bebi, prins de Securitate exact la aterizare. Bebi va colabora cu Securitatea până la prinderea altor 12 parașutiști legionari.
Conform declarațiilor lui Gordon Mason[52], șeful biroului CIA la București între 1949 și 1951, misiunea agenților parașutați consta în contactarea grupurilor de rezistenți din munți, informarea acestora cu privire la faptul că Occidentul era interesat de soarta lor, aprovizionarea lor cu arme, muniții, medicamente și bani. De asemenea, era prevăzut ca rezistenții români să primească stații de emisie recepție, prin care să rămână în contact cu Occidentul. Obiectivele esențiale erau, tot conform lui Gordon Mason, cunoașterea forțelor de care dispuneau mișcările de rezistență, furnizarea de informații despre activitatea armatelor române și sovietice, încurajarea combatanților din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în caz de război.
Majoritatea operațiunilor de parașutare au eșuat din cauza infiltrării de către sovietici a serviciilor occidentale, a scurgerilor de informații pe această filieră și a organizării defectuoase[Note 20]. Ipoteza bazată pe scurgeri interne de informații din cadrul serviciilor de informații britanice (contraspionaj MI6), și în special din cauza spionului Kim Philby[Note 21] aflat în solda sovieticilor, care informa direct NKVD-ul nu este confirmat de C.N.S.A.S în 2016. Astfel, trei agenți formați de americani și trimiși în iunie 1953 în Munții Apuseni au fost capturați fără să fie executați, deoarece autoritățile comuniste doreau să facă din ei agenți dubli. În regiunile orașelor Oradea și Satu Mare, trei agenți parașutați au fost omorâți: unul într-un schimb de focuri, alți doi executați[53]. În același an, un grup de 13 legionari trimiși de către CIA în România, este capturat, apoi judecat de către un tribunal militar[54][35][36]. În octombrie 1953 are loc procesul acestor 13 combatanți, cu mare vâlvă. Cei 13 au fost condamnați la moarte și executați la 31 octombrie 1953, în închisoarea Jilava[Note 22].
Au existat numeroase grupuri de rezistenți români, dar nu au fost nici organizate, nici coordonate la nivel național, și rareori la nivel regional. Răspândite în toată țara, longevitatea lor este limitată la câteva luni până la câțiva ani în cel mai bun caz, chiar dacă unele formațiuni au durat între 5 și 10 ani. CNSAS a detașat anumite grupuri mai mari fie prin numărul lor de membri, fie prin acțiunile excepționale întreprinse, fie prin urma durabilă pe care au lăsat-o în regiunea în care au luptat. Sunt șapte : Teodor Șușman, Maior Nicolae Dabija - Rețea „Frontul Apărării Naționale, Corpul de Haiduci” , Colonel Ion Uță, Gogu Puiu - Rețea „Haiducii Dobrogei”, Ion Gavrilă Ogoranu - Rețea „Carpatin Făgărășan”, Toma Arnăuțoiu - Rețea „ Haiducii Muscelului” et Victor Lupșa - Réseau „Vlad Țepeș II”.
Celelalte grupuri principale de rezistență sunt răspândite în toată țara, în regiunile Transilvania, Moldova, Țara Românească și Dobrogea.
Structura și modul de operare
Dimensiunea grupurilor variază de la mici (mai puțin de 10 membri) la grupuri cu peste 100 de membri. Majoritatea grupurilor numără în jur de douăzeci de membri[29][55]. E prea devreme pentru a putea avea un inventar precis și de încredere cu efectivele Rezistenței, în ansamblul ei. În 2017, se numărau câteva mii de membri implicați personal în grupurile armate și în organizațiile clandestine, un număr la care trebuie adăugate câteva mii sau zeci de mii chiar de susținători pe linie logistică.
Faptul că Rezistența a fost dispersată și întinsă în timp și spațiu a făcut ca cercetările de după 1990 să fie mai dificile, în special în ceea ce privește identificarea informațiilor despre structura mișcării. O evaluare a arhivelor Securității, făcută de Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) în 2003, oferă o cifră provizorie - 1196 grupuri de rezistență active între 1948 și 1960[56].
După mărturiile rezistenților care au supraviețuit și prin coroborare cu rapoartele Securității, le putem face un portret destul de fidel.
Repartizarea pe categorii sociale a rezistenței anticomuniste[Note 23]
Țărani
69%
Muncitorii
8.8%
Mic burghezi
3.7%
Funcționari
2.11%
Preoți
1.8%
Comercianți
1.8%
Militari
1.6%
Alte
10.5%
Marea majoritate a grupurilor erau mici[9] Iar șefii lor aveau doar o anvergură locală[57]. Structura socială a grupurilor era eterogenă, incluzând un număr important de țărani, mulți studenți și intelectuali, dar și mai mulți soldați din armată[29]. Ținând cont de faptul că schimbările sociale dramatice produse de dictatura comunistă au afectat toate clasele sociale (colectivizarea pământurilor, desființarea profesiilor liberale, naționalizarea tuturor întreprinderilor etc.), spectrul social al rezistenței române din munți semăna cu societatea română în ansamblul ei, deci țăranii reprezentau 80% dintre combatanți. În ceea ce privește etichetele politice, după opinia istoricilor Georges Diener, Florian Banu[Note 23] și Dorin Dobrincu[58], afilierea rezistenților și a celor care îi sprijineau este marcată de o majoritate fără partid, restul împărțindu-se între Partidul Național Țărănesc (PNȚ) al lui Iuliu Maniu, Mișcarea legionară și Frontul Plugarilor. Este interesant de constatat că circa 5% dintre rezistenți erau comuniști, dar în dezacord cu puterea comunistă instalată la Moscova.
Rezistența acoperea aproape exclusiv zonele muntoase, dar și alte regiuni cu păduri dese, acesta fiind singurul tip de relief care le permitea să se ascundă și să supraviețuiască[Note 24]. Orice tip de rezistență urbană ar fi fost foarte dificilă, din cauza prezenței descurajante a sutele de mii de soldați ruși și a omniprezenței poliției politice și a informatorilor săi. Mulți dintre rezistenți nu își mai puteau exersa profesia (adeseori urbană) din cauza interdicțiilor sau a abolirilor decretate și erau obligați să fugă la țară. Pentru aceștia din urmă, rezistența reprezenta răspunsul la problema supraviețuirii în fața unei administrații care le devenise ostilă dar și, pentru cei mai curajoși, răspunsul la dorința de a se lupta cu dictatura.
Culorile politice ale Rezistenței anticomuniste[Note 23]
fără culoare politică (63%)
Partidul Național Țărănesc (11%)
Frontul Plugarilor (9,82%)
Mișcarea legionară (9,1%)
Partidul comunist (5,22%)
Partidul Național Liberal și alți (1,86%)
Păduri dese în munți, văi abrupte, platouri la care se ajungea cu greu, toate acestea ofereau rezistenților un refugiu și o vizibilitate bună către câmpiile înconjurătoare. Mulți țărani sau pădurari din satele din jur îi sprijineau logistic și le furnizau informații prețioase despre mișcările unităților de Securitate sau ale miliției.
Grupurile de rezistenți se așezau întotdeauna în zone aflate în apropierea unor localități, fapt care le permitea să fie ajutați de un număr important de săteni. Asta le permitea, de asemenea, nu numai să poată să se ascundă și să se replieze ușor, dar și să fie ajutați de un număr semnificativ de săteni. Aceștia îi adăposteau, le dădeau mâncare și informații. Fără un astfel de sprijin, nici una dintre insulele de rezistență nu ar fi putut funcționa pe termen lung, în unele cazuri chiar până la 15 ani. Membrii Rezistenței armate nu erau numiți „partizani” de către populație, ci Haiduci[59], termen care desemnează bandiții generoși, considerați eroi populari. Rezistentul și legionarul Ion Gavrilă Ogoranu, care a condus un grup de rezistență în Munții Făgăraș între 1948 și 1956 și a fost prins de-abia în 1976, descrie cu lux de amănunte viața și organizarea mai multor grupuri de rezistenți[55][60]
Mai degrabă decât o acțiune planificată, mișcarea de rezistență a fost o reacție spontană la valurile de teroare pornite de autoritățile ajunse la putere la începutul lui 1948[61]. Această spontaneitate explică fragmentarea puternică și lipsa de coordonare între grupuri. Cu toate acestea, acțiunile independente și locale le-au permis acestor grupuri să fie multiforme și flexibile, fapt care a complicat anihilarea lor și chiar a asigurat o anduranță remarcabilă pentru unele dintre ele. În plus, în anumite regiuni, rețelele eliminate erau înlocuite de noi grupuri de rezistență.
O trăsătură caracteristică a Rezistenței din România este aspectul ei fundamental defensiv. S-au înregistrat foarte puține acțiuni ofensive, de genul sabotajelor sau al ocupării unor localități[61]. Deși rezistenții nu constituiau o amenințare majoră pentru autorități, regimul îi considera periculoși din cauza simbolului pe care îl reprezentau. Atâta vreme cât insurgenții rămâneau liberi, ei constituiau o provocare tangibilă pentru regimul comunist, care pretindea să exercite un control asupra întregii țări[62]. Viața era grea pentru acești oameni, iar mila nu avea ce căuta printre ei. Riscul cel mai important era infiltrarea securiștilor sau a informatorilor trimiși de Securitate. Infiltrații sau elementele dubioase, odată demascați, erau rapid eliminați, uneori după o judecată sumară.
Nu este o exagerare să vorbim despre eroism, căci condițiile luptei pentru libertate erau adeseori îngrozitor de dificile, fără nici un sprijin semnificativ din străinătate[Note 25], și asta uneori pe durata a 10 - 15 ani. Este greu de făcut o paralelă cu condițiile Rezistenței Interioare Franceze, deoarece aceasta din urmă, care nu a durat decât 3-4 ani, față de ocupația germană și de regimul de la Vichy, a beneficiat de un sprijin important din partea Aliaților și a fost, în cea mai mare parte, coordonată din exterior.
Represiunea
Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații[63], prin persuasiune și prin manipulare[64]. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate, artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați.
Metodică, Securitatea aplica șapte tehnici diferite[65]:
Crearea unei rețele de informare. Informatorii erau recrutați sub tortură, dar și prin corupție, șantaj, sau prin utilizarea resentimentelor personale față de partizani.
Deportarea familiilor celor fugiți în munți.
Infiltrarea de informatori sau de ofițeri de Securitate în grupurile de rezistenți. Astfel, agenții se infiltrau în mănăstiri sau în sate de munte, deghizați în fugari, tăietori de lemne, păstori sau vânători.
Trimiterea de grupuri întregi de ofițeri de Securitate care se dădeau drept localnici.
Spionaj, supraveghere fizică, telefonică și poștală (ascultare și interceptare).
Defăimarea partizanilor în fața populației și utilizarea masivă a propagandei.
Utilizarea a numeroase trupe de Securitate pentru prinderea și blocarea grupurilor de rezistenți, ceea ce însemna trimiterea a sute de oameni pentru 5 sau 6 luptători pentru libertate.
Amestecul de tehnici de infiltrare și atac frontal masiv era combinația cel mai frecvent utilizată de poliția politică. Pe de altă parte, în perioada de 1945-1947, regimul comunist s-a folosit de foști legionari în lupta împotriva rezistenței. Astfel, au existat grupări fantomă, organizate de NKVD și Siguranță[Note 26], constituite din ex-legionari, utilizate de autorități în depistarea și prinderea celor care se aflau în munți (cazul grupării Mandea)[66].
Rebelii arestați și cei care îi sprijineau erau fie uciși în interogatorii, fie judecați în procese publice sau cu ușile închise. Condamnările erau foarte mari: moartea, sau ani lungi de pușcărie sau de muncă silnică[67]. Au fost pronunțate mai multe mii de condamnări. Unele penitenciare sau colonii de muncă sunt cunoscute pentru numărul mare de morți și pentru practicarea curentă a torturii. Astfel, mulți rezistenți au murit de epuizare, din cauza torturii sau a tratamentelor la care au fost supuși în sistemul carceral comunist[68][69]. Pedepsele cu moartea erau executate discret, iar cadavrele se aruncau în gropi comune sau în păduri[70], sau în public, pentru a intimida localnicii. Un număr important de deținuți care nu au fost executați au fost omorâți în afara pușcăriilor, în condiții ce nu au fost explicate și în totală ilegalitate[71]. În zonele în care rebelii erau activi, țăranii sufereau în mod sistematic de pe urma intimidării și a terorii impuse de autoritățile comuniste.
Adriana Georgescu Cosmovici, secretara particulară a Primului Ministru, generalul Nicolae Rădescu[72], a fost una dintre primele persoane arestate pe motivul apartenenței la o mișcare de rezistență. În iulie 1945, tânăra a fost arestată la București, bătută sălbatic de inspectorii poliției secrete și violată de paznici[73][74]. Într-o declarație dată la Paris în 1949, ea denunța trei anchetatori care o amenințaseră cu arma, unul dintre ei fiind Alexandru Nicolschi[75][74]. Nicolschi nu era pe atunci decât la începutul unei lungi cariere de torționar și asasin, conform dosarului său complet publicat de IICCMER și bazat pe arhivele C.N.S.A.S, mărturiilor înregistrate și muncii istoricilor[Note 27].
Considerând că justiția era prea „blândă” cu inamicii comunismului și în special cu rezistenții, pe lângă tortura pe care o practica în mod curent în timpul interogatoriilor, Nicolschi organiza lichidări extra-judiciare, scoțând prizonierii din celule sub pretextul unor anchete suplimentare. Urma executarea lor cu un glonț în cap, pe traseul transferului. Nicolschi nu a avut monopolul unor astfel de acțiuni, în prezent fiind dovedit în mod clar că asasinatele erau o „metodă de eliminare” obișnuită folosită de Securitate, în special pentru eliminarea permanentă a elementelor rezistente sau a celor mai dificili adversari.[76].
Elisabeta Rizea și soțul ei, doi țărani care s-au opus politicii de colectivizare forțată a guvernului, s-au alăturat grupului de gherilă Haiducii Muscelului, comandat de Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, ajutându-i pe membrii acestuia cu alimente și alte provizii. Prinsă în 1952, Elisabeta Rizea va petrece 12 ani în pușcărie[77], timp în care va fi torturată în mod regulat. Considerată o eroină de către români, ea a devenit un adevărat simbol național al Rezistenței române[ER 1], grație unui reportaj de la TVR difuzat în 2006. Un proiect pentru o casă memorială a fost lansat în 2017 de un descendent, în cadrul Asociației Elisabeta Rizea[ER 2]
Numărul de victime ucise din rândul rezistenților poate fi stabilit după studierea arhivelor dar și a numeroaselor memorii publicate după 1990. Arhivele oficiale indică mai multe sute de condamnări la moarte și totuși un număr mult mai mare de rezistenți au fost uciși în luptele cu autoritățile sau în diferitele etape ale detenției[3]. Se estimează că au murit în jur de 2000 de persoane.
Vânătoarea implacabilă la care erau supuși rezistenții de către autorități, dar și tăcerea absolută cu privire la existența vreunei rezistențe demonstrează preocuparea exacerbată a regimului și teama ca nu cumva un simbol al nesupunerii să devină contagios[29]. Renumitul luptător anticomunist, și fostul legionar, Gavrilă Ogoranu relatează discursul pe care rezistenții l-au ținut unor turiști din munți în anii 1950:
“
Spuneți-le tuturor că există întotdeauna un loc în Regatul României. Atâta vreme cât avem capul pe umeri, acest colț de țară va rămâne liber. Spuneți-le oamenilor să nu își piardă încerderea, căci va veni ziua când toată România va fi liberă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru ea, pentru ca Dumnezeu să ne ajute[78].
”
Memoria rezistenței anticomuniste
Privirea României asupra Rezistenței și a Securității
Securitatea era organul esențial al PCR. Asigura menținerea partidului la putere prin acțiuni de supraveghere, prin spionajul intern a vieții private a populației și prin represiune. Această represiune a fost în mod particular foarte brutală până în 1964 și era îndreptată împotriva oricărei forme de contestare sau de rezistență. De aceea nu este posibilă disocierea Rezistenței românești de acest organ de poliție politică al puterii. Securitatea era, de altfel, vârful de lance și principalul instrument[79] utilizat de puterea comunistă pentru a contracara toate mișcările de rezistență armată și, în cele mai multe din cazuri, de a le anihila. Subiectul rezistenței anticomuniste armate sau nu este strâns legat de Securitate. Perspectivele românești asupra fiecăruia dintre cele două subiecte trebuie să fie evocate împreună.
Deși există mai multe institute de stat și ale societății civile[Note 28] create pentru a face lumină asupra crimelor comunismului și un raport prezidențial din 2006[Note 29][80] condamnând fără drept de apel regimul comunist român, deși s-au publicat sute de cărți și de articole documentate despre Rezistență și eliminarea fizică a opozanților, deși arhivele Securității s-au deschis și s-au făcut exhumări științifice ale victimelor Securității, se pare că România, sau cel puțin cei care o conduc, nu dorește să meargă până la capăt în acest demers de descoperire a adevărului cu privire la trecutul comunist al țării. Subiectul rezistenței anti-comunistă este adesea minimalizat de autorități și de majoritatea forțelor politice, în principal din cauza influenței puternice a foștilor membri ai sistemul comunist și a apropiaților acestora. Conducerea institutelor sus-menționate se schimbă odată cu venirea unui nou guvern și face obiectul unor polemici aprinse cu privire la probitatea persoanelor aflate în vârful ierarhiei și la faptul că aceste organisme nu sunt decât niște instrumente în slujba orientării politice aflate la guvernare[Note 30]. Există voci care pun chiar sub semnul întrebării o parte din credibilitatea acestor instituții din cauza faptului că ar fi dependente politic[Note 31].
Arme și muniții confiscate de Securitate, cca. 1952.
La mai bine de tre treizeci și cinci de ani după căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist, gradul slab de înlocuire a elitelor politice, adeseori ieșite din același sistem, și acapararea de către foști securiști sau comuniști și urmașii lor a politicii[Note 32] dar și a economiei[Note 33] - în România se vorbește chiar despre „privatizarea comunismului”.[Note 34] - sunt, după mai mulți comentatori și analiști, cheile pentru înțelegerea jumătăților de măsură, chiar a măsurilor false care au fost luate. Astfel, contrar celor întâmplate în alte țări din Est care au trecut prin dictatura comunistă, un număr foarte limitat[Note 27] de membri ai Securității sau ai Partidului Comunist, sau chiar de torționari ai regimului, au fost urmăriți pentru a fi judecați în România și un număr și mai mic au fost condamnați[Note 35]. Primele anchete și inculpări privind crimele comise împotriva umanității în timpul perioadei comuniste au fost instrumentate abia în 2014[Note 36]. Între 1989 și 2017, în România au fost deschise doar trei dosare privind crimele împotriva umanității, două dintre ele soldându-se cu condamnări definitive pronunțate în 2016 și 2017[Note 37]. Această situație merită comparată în perspectivă cu enormitatea crimelor și a dovezilor disponibile, atunci când nu a mai existat nici o îndoială după 1989 asupra exacțiunilor comise de Partidul Comunist Român și de către brațul său armat, Securitatea[Note 38]. În timp ce, în 2014, rezistenții care au supraviețuit după ce au fost eliberați au în continuare dosar penal plin de informații cu privire la delictele sau crimele comise împotriva regimului comunist, la polul opus, ofițerii de Securitate pensionari, cei care fost responsabili pentru persecuțiile sau crimele pe care acum justiția română le consideră prescrise, beneficiază de pensii mai mult decât rezonabile[Note 39]. Este interesant să constatăm și că, până mai 2016[81], autoritățile române nu au dispus ridicarea vreunui monument important în memoria și onoarea Rezistenței Române[82]. În 2024, societatea românească este încă constrânsă de greutatea moștenirii comuniste, de o castă securistă încă influentă, de o corupție endemică și de o neîncredere generalizată în politicieni, fiind în același timp handicapată de un exod masiv al tinerilor săi în străinătate[83].
Se pare că românii înșiși, tulburați de polemicile și luptele politice continue pe tema moștenirii comunismului, de după 1990, dezorientați de schimbările economice radicale din societatea românească (în special cei mai în vârstă), și mai preocupați de criza economică actuală (2008-2014), și-au pierdut parțial interesul pentru acest subiect[84]. Prezența unor rapoarte false[85] în arhivele Securității și tehnicile de manipulare a informației utilizate în mod curent de această instituție[Note 40] fac și mai dificilă lectura acestei surse de informații. Iar foștii securiști profită de asta pentru a încerca să discrediteze arhivele, producând o confuzie și mai mare.
Pentru a supraviețui într-o societate aflată sub supraveghere permanentă (apartamentele blindate cu microfoane, vecinii informatori făceau parte din realitatea cotidiană), în care teroarea suplimentară asigura menținerea la putere a regimului comunist, românii s-au închis în tăcere și uitare. Mulți dintre ei nu vor să vorbească despre trecutul lor, sau al celor apropiați, supunându-se dictonului: „Un român care se uită în oglindă își pune întrebarea: Dintre noi doi, care este turnătorul?”[39]. Această situație restrânge numărul mărturiilor despre numeroase subiecte, cum ar fi Rezistența sau Securitatea, și îndepărtează o cercetare a memoriei fără de care catharsisul nu este posibil[Note 41].
În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv[Note 42]. În cel mai recent sondaj disponibil, realizat în septembrie 2021, care evidențiază o societate românească din ce în ce mai nostalgică pentru comunism[86], istoricul Dorin Dobrincu explică factorii care favorizează această tendință: masa de informații false și decontextualizate disponibile în mass-media, și în special pe rețelele de socializare precum „Facebook”, lipsa educației școlare, și faptul că descoperirea trecutului recent se face mai ales acasă, de bunici, adesea nostalgici a comunismului și idealizându-și tinerețea pierdută. Astfel, chiar dacă lucrurile aveau tendința să se schimbe, o parte importantă dintre români privesc cu suspiciune acțiunile rezistenților și îi consideră bandiți, conformându-se astfel propagandei comuniste a vremii. Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950. Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească[Note 43], numărul impresionant de informatori[Note 44] completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști. Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară[87]. Absența unei legi serioase a lustrației[88], așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.
Ziua memoriei
Spiritul rezistenței anti-totalitare: graffiti pe un zid din București (2013).
A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare. Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României[89]. Contrar Poloniei care-și celebrează Soldații blestemați din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei[3]. După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006[Note 29], ‘un negaționism neo-comunist’ planează mereu asupra României[90] și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect[Note 45].
Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți[Note 46]este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști[91]. Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ[Note 47] asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici. Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent[92], minoritară în sânul rezistenței (mai puțin de 10% dintre luptători conform statisticilor Securității din 1951[Note 48]). În 2017, nu este posibil să se evalueze cu exactitate proporția lor în rezistență, deoarece nu au fost prezenți ca o mișcare constituită și nu au acționat ca atare. Pe de altă parte, multe grupuri erau mixte, foști legionari și alții, uneori de toate convingerile politice, inclusiv membri idealiști și deziluzionați ai Partidul Comunist Român, adesea din mișcarea Lucrețiu Pătrășcanu[93].
Există totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”[Note 49]. De altfel, în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde, între anii 1960 și 1990 se înălța o uriașă statuie a lui Lenin[81].
În 2024, recunoașterea deplină a contribuției aduse societății românești prin angajamentul luptătorilor anticomuniști, indiferent de eticheta lor politică, nu este încă o idee pe deplin împărtășită de diferitele partide politice sau autorități ale țării. Consensul este inexistent, iar Rezistența anticomunistă este încă subiect de controversă, așa cum o demonstrează un nou episod de memorie contestată în ianuarie 2024. În fapt, Inspectoratul Școlar al Municipiului București (ISMB sau Inspectoratul Școlar al Municipiului București), o filială a Ministerului Educației, precum și prefectul Bucureștiului, au interzis intervenția a două asociații, printre cele mai importante și active, dedicate memoriei a doi dintre cei mai importanți luptători români ai rezistenței: Ion Gavrilă Ogoranu și Gogu Puiu, argumentând că apropierea celor două asociații de extrema dreaptă (fiind implicată mișcarea legionară) făcea incompatibilă activitatea lor în mediul școlar. Atât prefectul, cât și inspectorul general al SMB sunt aleși PSD (partid „social-democrat” provenit din „Frontul Salvării Naționale”, el însuși descendent al partidului comunist român). Cele două asociații, care lucrau în parteneriat de ani de zile în școlile bucureștene, au răspuns ferm printr-o scrisoare deschisă, distribuită pe scară largă în presă și mass-media, calificând decizia drept calomnie și cenzură abuzivă, în ciuda faptului că vorbitorii nu au dat dovadă de prozelitism sau apărare a mișcării legionare în timpul activităților lor în școlile bucureștene[94].
Trebuie remarcat faptul că nici măcar istoricii și specialiștii nu sunt toți de acord cu privire la acest subiect.[Note 50].
Organizații neguvernamentale și inițiative private privind rezistența sau memoria
Asociația foștilor deținuți politici din România - Fondată în ianuarie 1990, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) apără memoria represiunii comuniste și conservă mărturiile orale ale membrilor săi. De asemenea, asociația se luptă pentru recunoașterea amplorii persecuției comuniste și pentru condamnarea crimelor și abuzurilor regimului comunist.
„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din Muzeul de la Sighet și din Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în București, precum și organizator al Școlii de Vară, Memorialul este o instituție a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în același timp institut de cercetare, de muzeografie și de învățământ”
Fundația Culturală Memoria - Creată imediat după Revoluția din 1989 de către fondatorul ei, Banu Rădulescu, scriitor și fost deținut politic. Ea vizează să aducă la cunoștința publicului crimele și abuzurile comunismului. Fundația editează pe hârtie și pe internet memoriile din închisoare și deportări precum și memoriile rezistenților. Revista Memoria - Revista gândirii arestate are drept misiune denunțarea comunismului. Ea este dedicată mărturiilor foștilor deținuți politici, fiind editată de către fundație sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Primul număr al revistei Memoria - Revista gândirii arestate a fost editat în 1990.
Procesul comunismului, contrarevoluției și tranziției criminale - Site care adună mărturii, cărți și fotografii pentru pregătirea unui Proces al Comunismului în România. Această inițiativă a Cicerone Ionițoiu de a promova unui proces al comunismului a permis depunerea unei cereri la CEDO, în 2013, pentru recunoașterea caracterului criminal al acestui regim.
Memoria.ro - Bibliotecă digitală de interviuri, memorii, studii și istorii orale, precum și de cărți și imagini din istoria recentă a României - Memoria.ro.
Memoria Rezistenței - Mémoire de la résistance par d'anciens détenus politiques roumains (association "Cei 40 de Mucenici").
Seria de documentare Memorialul Durerii, o serie de 250 de documentare realizate de Lucia Hossu Longin despre luptătorii din rezistență care au supraviețuit dictaturii comuniste. Acesta conține numeroase rapoarte, mărturii și interviuri cu opozanți sau luptători al rezistenței torturați și închiși de Securitate, dar și cu torționari comuniști, securiști și directori de închisori: Memorialul Durerii / O istorie care nu se învață la școală. Majoritatea documentarelor (peste 250) sunt disponibile pe internet: Documentaires Memorial Durerii sur internet. Primele 120 de numere au devenit un veritabil monument al istoriei și au fost cumpărate de Congresul SUA. Acestea sunt accesibile în mod gratuit - Pagina Youtube a TVR care prezintă cele 120 de documentare istorice din seria „Memorialul Durerii”: TVR - Memorialul Durerii. O istorie care nu se invata la scoala.
Eroine Nucșoara - Site-ul online Eroinele din Nucșoara, un site dedicat femeilor combatante din Rezistența anticomunistă. Site-ul aparține Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu.
Gogu Puiu - Asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei” - Asociație dedicată memoriei luptătorului anticomunist cu același nume. A fost înființată de nepoata acestuia, Elena Rădulescu. Pe lângă furnizarea de informații istorice despre luptător și grupul său, asociația este deosebit de activă prin acțiuni culturale, evenimente comemorative, lansări de carte, proiecții de filme, concerte, manifestări artistice, tabere de sport-studiu și proiecte educaționale.
Fundatia Ion Gavrila Ogoranu - Fundația organizează diverse evenimente comemorative, expoziții și discuții ale foștilor deținuți politici în școlile secundare, precum și vizite la fortul Jilava în parteneriat cu asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”.
- O inițiativă originală în legătură cu memoria Rezistenței românești. Dedicat „celor care și-au păstrat demnitatea” în timpul terorii comuniste, site-ul are drept ambiție aducerea la cunoștința marelui public a acestei perioade. Cartea care a fost publicată este rezultatul cercetărilor și al interviurilor cu luptători anticomuniști, dar și al emoțiilor și al reacțiilor în fața lecturilor despre Rezistența românească. Mai multe pagini au fost traduse în limbile franceză și engleză. Iată spiritul acestui site așa cum este descris pe pagina Cartea despre demnitate: Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.
- Blogul a fost publicat sub titlul Cartea despre demnitate, Alexandru Pătrașcu, prefață de Marius Ghilezan, Editura Virtuală, București, 2012, ISBN: 978-606-93389-1-9
Liviu Marius Bejenaru; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (). „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 376–380. ISBN978-973-86421-1-9.
Florian Banu; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (). „Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistență din munți (1948 – 1958)”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 301–316. ISBN978-973-86421-1-9.
Liviu Țăranu; Silviu B. Moldovan (coordonator) / Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) (). „Evoluția Trupelor de Securitate în cadrul Structurilor MAI (1949-1989)”. Arhivele Securității. I. București: Editura Nemira. pp. 296–310. ISBN973-569-713-0.
Cristina Petrescu; Dragoș Petrescu; Gerhard Besier (). „Retribution, Remembering, Representation: On Romania's Incomplete Break with the Communist Past” [Condamnare, rememorare și reprezentare a ruperii incomplete a României de trecutul său comunist]. Geschichtsbilder in den postdiktatorischen Ländern Europas: auf der Suche nach historisch-politischen Identitäten [Imagini istorice în țările postdictatoriale ale Europei: în căutarea identităților istorice și politice] (în engleză). Referință cărții. Münster: LIT Verlag. Accesat în .
Georges Diener (aprilie 2001). „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)” [Rezistența populară și din munți în România 1945-1965]. Guerres mondiales et conflits contemporains (în franceză). Paris: Presses universitaires de France (PUF) (204): pp. 125–139. ISBN978-2-13-052722-0. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu (). Referințe la articole. „Torturați și torționari”. Memoria, Revista gândirii arestate (Comunicarea făcută la Simpozionul Internațional „Fenomenul Pitești, reeducarea prin tortură” din Pitești 6-8 decembrie 2001). Cluj: Editura Argonaut (40/41): pp. 59–67. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Alina Mungiu-Pippidi (). Referințe la articole. „La moartea unei femei”. Dilema. Institutul Cultural Român. XI (550): pp. 12.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Constantin Cenusa (1911-1964)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1-2): pp. 324–327. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). [ttps://arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/abraham-dorel-puterea-simediul.html „Vladimir Macoveiciuc (1905-1946)”]. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 240–242. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Vasile Motrescu (1920-1958)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (4): pp. 217–220. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Ion Chiraș (1903-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 215–217. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Razvan Braileanu (). „Intelectuali hartuiți de Securitate?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN1220-5761. Accesat în . Miercuri, 29 iulie, la sediul GDS a avut loc masa rotunda cu tema Intelectuali hartuiți de Securitate? Cazul Marius Oprea, moderată de Gabriel Liiceanu. Dezbaterea a fost provocata de o serie de amenințări pe care le-a primit istoricul și publicistul Marius Oprea. În urma dezbaterii a fost trimisa o scrisoare președintelui Traian Băsescu, pe care o reproducem mai jos, împreuna cu fragmente din aceasta dezbatere.
Romulus Rusan (). Referințe la articole. „Liber în munți”. Revista 22 (Piesele de conferințe și discuții la Școala de Vară de la Sighet în iulie 2003). București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN1220-5761.
Lavinia Stan (). Referințe la articole. „Witch-hunt or moral rebirth? Romanian parliamentary debates on lustration” [Vânătoare de vrăjitoare sau renaștere morală? Dezbateri parlamentare românești privind lustrația]. East European Politics and Societies (în engleză). USA: SAGE Publications în asociere cu American Council of Learned Societies și the American Association for the Advancement of Slavic Studies (26 (2)): pp. 274–295. ISSN1533-8371. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). Cristian Troncota, ed. „Ion Vatamaniuc (1903-1992)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1): pp. 188–189. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Gheorghe Chiraș (1911-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (15-16): pp. 197–199. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Mihali-Ștrifundă Gavrilă (1901-1961)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (17): pp. 223–225. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Emil Sebeșan; Ileana Silveanu (). „Rezistența din Banat 1949 vol I”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (18): pp. 116–138. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Victor Lupșa (1921-1956)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (19-20): pp. 223–225. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Claudia Căpățănă; Răzvan Ciolcă (). „Dumitru Apostol (1905-1950)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (21): pp. 229–230.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Mihai Timaru (). „Amintiri despre grupul Paragină”. Analele Sighet. București: Fundația Academia Civică. Anul 1948 - instituționalizarea comunismului (6): p. 261. ISBN973-98437-4-3.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Ion Uță (1891-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (22-23): pp. 248–250. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Nicolae Dabija (1907-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (26-27): pp. 248–251. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); George Enache; Adrian Nicolae Petcu (). „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”. Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă. Studii 1. București: Editura CNSAS (1): pp. 108–136. ISBN973-0-02533-9. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „The Anticommunist Armed Resistance in Romania 1944-1962” [Rezistența anticomunistă în România 1944-1962]. Arhivele Totalitarismului (în engleză). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (34-35 (ianuarie-februarie)): pp. 75–101. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Marius Cristea (). „Rezistența anticomunistă în zona Aiud. "Grupul Spaniol"”(PDF). Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. III: pp. 28–30. ISSN1454-4865.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Oana Ionel (). Referințe la articole. „Alexandru Dejeu și Securitatea”(PDF). Experimentul Pitești ? Reeducarea prin tortură. Opresiunea țărănimii române în timpul dictaturii comuniste. Pitești: Fundația Culturală „Memoria”, filiala Argeș: pp. 419–428. ISBN973-86965-4-2. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Oana Ionel; Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Julia Pop (editori) (). Referințe la articole. „Anihilarea organizației 'Garda Albă' de către Securitate (1949)”(PDF). Rezistența anticomunistă. Cercetare științifică și valorificarea muzeală. Cluj: Editura Argonaut. I: pp. 142–158. ISBN978-973-109-016-0. Lucrări prezentate la Simpozionul Internațional Făgăraș-Sâmbăta de Sus, în perioadă 24-26 martie 2006Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Serenela Ghițeanu (). Referințe la articole. „Cum e posibil sa fii erou?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN1220-5761. Accesat în . sursa articolului: Jurnale din rezistenta anticomunista, Vasile Motrescu, Mircea Dobre, Editura Nemira, 2006
Gabriel Moisa; Cosmin Budeancă și Olteanu Florentin (). Referințe la articole. „Adrian Mihuț - Lider al grupului de rezistență de pe Valea Crișului Alb (1948-1956)”. Destine individuale și colective în comunism. Iași: Editura Polirom (XLIII). ISBN978-973-46-3432-3.
frVanina Vignal (martie 2012) (în fr). Après le silence, ce qui n’est pas dit n’existe pas ? (După tăcere, ceea ce nu se spune nu există?). NOVEMBREproductions - Les Fées Productions - mobra films. https://vimeo.com/123622708. „Vanina Vignal, prin mărturia prietenei sale românce, scoate în evidență cuvintele nespuse și tăcerile, chiar și după căderea comunismului. Se pare că tăcerea este o moștenire grea transmisă din generație în generație. Reflexul de supraviețuire al românilor, care a format o bulă individuală de protecție și evitare, continuă să structureze mentalități și să explice comportamente - Site-ul web al filmului”
Bogdan Mustață (regizor), Alin Mureșan (scenarist) (2013). În spatele cortinei. Centrul de Studii în Istorie Contemporană. http://docuart.ro/documentare/in-spatele-cortinei. „Miza principală a filmului este familiarizarea publicului românesc și occidental cu imaginea reală, nemascată a comunismului, departe de idealismul promovat de nostalgicii sau promotorii săi actuali. Astfel, prin filmul „În spatele cortinei” dorim să prezentăm publicului românesc și european povestea comunizării forțate a României, urmărind principalele moduri prin care a avut loc destructurarea societății din perioada 1944-1951: de la desființarea proprietății private, reforma agrară, reforma monetară, naționalizarea obiectivelor industriale și decapitarea armatei, la fraudarea masivă a alegerilor electorale în favoarea Partidului Comunist, desființarea pluralismului politic și a libertății presei, subordonarea economiei intereselor Uniunii Sovietice și abolirea monarhiei.”.
Cosmin Budeancă, istoric, cercetător, expert la IICCMER, consiliere și contacte, 2013-2017.
Dorin Dobrincu, istoric specializat în rezistența anticomunistă din România, corecții, 2017.
Liviu Țăranu, cercetător la C.N.S.A.S, informații și analize cu privire la mișcarea legionară după 1945, 2016-2017.
Lucian Vasile, cercetător la IICCMER, Șef al Biroului Educație și Memorie, corectură și traducere în limba română, 2013-2016.
Alexandru Pătrașcu, autor blogului Despre demnitate (Despre demnitate - Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți) și intervievatorul lui Gavril Vatamaniuc (luptător în rezistență), Sursa informații inedita și contacte la IICCMER, traducere în limba română, 2013-2017.
Referințe
Elisabeta Rizea: cărți, documente și revista presei publicate din 1992.
^Printre numeroasele referințe (articole, emisiuni TV sau radio) în mai multe limbi, aici sunt cele mai semnificative despre Elisabeta Rizea:
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). „Elisabeta Rizea (1922-2003)”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Site-ul Casei memoriale: Casa Elibabeta Rizea. Proiectul de creare a unei zone memoriale în jurul casei fostei luptătoare anticomuniste Elisabeta Rizea a fost inițiat de strănepotul acesteia, Bogdan Vârvoreanu.
^Miroiu, Andrei. Wiping Out 'The Bandits' Romanian Counterinsurgency Strategies in the Early Communist Period. p. 688.
^Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 307-311, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^Vladimir Tismăneanu 2009, p. 316, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^Dorin Dobrincu 2006, pp. 186-192, 202-206 și 209, capitol 4 „Un balon minuscul: ‘Mișcarea Națională de Rezistență’ (1945-1946)”. ; de asemenea, publicat în două articole:
^Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 317, 333-334, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^Liviu Marius Bejenaru 2003, pp. 376-380, articol „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”.
^Articole și documente despre așteptarea unei intervenții americane:
Gheorghe Onișoru 1994, pp. 231-233, articol „‘Vin americanii!’ – de la speranță la iluzie în România postbelică”.
Cornel Jurju 2002, pp. 180-191, articol „Mitul ‘venirii americanilor’. Studiu de caz: rezistența anticomunistă de la Huedin”.
Florian Banu 2004, pp. 34-46, articol „Mitul venirii americanilor reflectat în documentele Securității”.
Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”, pagini 12-13 din articol.
^Liviu-Marius Bejenaru 2008, pp. 251-263, articol „Manipulare și dirijare prin observarea stării de spirit a populației / Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la București (2-14 august 1953)”.
^Alina Ilinca 2008, pp. 251-263, articol „Politica de control a regimului comunist asupra spațiului public / Studiu de caz: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă de la Poiana Stalin (28 ianuarie-8 februarie 1951)”.
^Articole și pagini internet despre epurarea armatei regale:
Constantin Latea 1994, pp. 222-240, articol „Epurări din armata româna / Criterii politice și mijloace de presiune: 1945-1958”.
Alexandru Oșca & Vasile Popa 1998, Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmației (19-21 iunie 1998): „Implicarea aparatului politic în acțiunea de epurare a cadrelor armatei romane în anul 1948”.
Cristina Pușcaș (). „Cadrele militare”. memoriarezistentei.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Serial documentar IICCMER despre comunismul impus satelor românești și rezistența puternică a acestora la colectivizare, pilonul rezistenței anticomuniste. - Satul românesc în comunism (1945-1989).
^Cărți, articole și documente despre acordurile dintre comuniști și legionari:
^Seria de articole Spionii care au intrat in frig, din istoricul Marius Oprea, detaliind epopeea completă acestei parașutare, publicat în ziarul ZF Ziarul de Duminică, în 2006:
^ Celebrul lagăr de muncă forțată „Poarta Albă”, unde condamnații erau obligați să sape un canal între Dunăre și Marea Neagră, este cunoscut pentru faptul că a fost un lagăr al extenuării pentru mulți intelectuali. Un film care prezintă calvarul deținuților politici a imortalizat unul dintre cele mai monstruoase aspecte ale regimului comunist: Poarta Albă de regizorul român Nicolae Mărgineanu - Nicolae Mărgineanu 2014.
^Referințe bibliografice și documentare asupra crimelor Securității:
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). Fundația Academia Civică, ed. „Adriana Georgescu (23 iulie 1920-29 octombrie 2005)”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). Fundația Academia Civică, ed. „Adriana Georgescu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Ionuț Țene (). „Aurora Liiceanu: O abordare psihologică a rezistenței anticomuniste din Munții Făgăraș”. Nici până astăzi nu există construit de către autorități un mare monument al partizanilor anticomuniști în Munții Carpați, fapt ce dovedește că din punct de vedere al „duratei istorice lungi” regimul post-decembrist este doar o continuare sub o altă formă „europeană” a regimului securității și structurilor partidului comunist. Rănile memoriei sunt adânci și vii la Nucșoara. napocanews.ro (Napoca News). Accesat în .
Gautier Demouveaux (). „Cette Roumanie qui regrette Ceausescu” [Această Românie care-l regretă pe Ceaușescu] (în franceză). express.fr (L'Express). Accesat în .
Georgiana Arsene (). „De ce nu putem fi complet europeni (Opinii)”. Regulile economiei se piață și ale capitalismului, interpretate strict, au împins România în criză, la distanță de criza economică mondială. Este vorba despre o criză a valorilor și a orientării. Acesta este și motivul pentru care din ce în ce mai mulți români regretă foștii lideri comuniști. ziare.com (Ziare.com). Accesat în .
^Cazul lui Leonida Bodiu. Un luptător judecat și condamnat după ce a fost executat ilegal de Securitate. Săpăturile făcute în 2009 au demascat minciuna și falsul în acte întreprinse de autorități și Securitate :
Florian Banu 2005, pp. 375-392, articol „Adevăr și ficțiune în documentele Securității”.
Cristina Cornilă (). „S-a inaugurat monumentul partizanilor”. La 25 de ani de la căderea unui regim blamat de întreaga țară, Făgărașul are în sfârșit un monument al Rezistenței anticomuniste în memoria celor care s-au opus dictaturii impuse. Acesta a fost inaugurat duminica trecută în prezența oficialităților municipale, a preoților bisericești de toate confesiunile, a istoricilor, a supraviețuitorilor închisorilor comuniste, a urmașilor acestora, a elevilor și a cetățenilor obișnuiți. bunaziuafagaras.info (Bună Ziua Făgăraș). Accesat în .
Radu Petrescu-Muscel (). „Unde sunt străzile cu numele eroilor anticomuniști? Dar unde este statuia Elisabetei Rizea din București, pentru care s-au strâns sute de milioane?”. Potrivit unei declarații publice, Asociația Civic Media se alătură domnului Radu Petrescu-Muscel în susținerea denumirii străzilor din orașele României cu numele eroilor anticomuniști. Reamintim în acest context că banii strânși pentru ridicarea unei statui a eroinei Elisabeta Rizea au dispărut în aer, după o fugară călătorie în contul bancar al unui escroc deghizat în jurnalist. Nici astăzi, la 25 de ani de la „căderea comunismului”, în capitala României nu există un monument dedicat eroilor rezistenței armate anticomuniste - un fenomen unic în lume prin amploarea sa - afirmă Asociația Civic Media, în prezentarea articolului reprodus aici de pe pagina sa de Facebook, CivicMedia.Romania. ziaristionline.ro (Ziariști online). Accesat în .
Lavinia Stan 2006, pp. 383-408, articol "The vanishing truth? Politics and memory in post-communist Europe".
Lavinia Stan 2006, pp. 135-156, articol "Lustration in Romania: The Story of a Failure".
Lavinia Stan 2009, pp. 1-13, articol "Truth Commissions in Post-Communism: The Overlooked Solution?".
Lavinia Stan 2009, pp. 3-13, articol "Alegerile parlamentare din 2008: vin vechi în sticle noi".
Lavinia Stan 2012, pp. 274-295, articol "Witch-hunt or moral rebirth? Romanian parliamentary debates on lustration".
^Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”. și Georges Diener 2001, p. 137, articol „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)”.
^Grupurile de luptători au supraviețuit până în 1958, ultimii partizani izolați din munți fiind anihilați la începutul anilor 1960. În 1977 a fost capturat Ion Gavrilă Ogoranu, care trăia în clandestinitate din 1955, într-un sat din Câmpia Transilvaniei. În 1978, Grigore Sandu, aflând despre amnistia acordată membrilor rezistenței, se predă autorităților, după 23 de ani de clandestinitate petrecuți în pădure.
^Multe date istorice precise se cunosc de la sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000: Dorin Dobrincu 2006, pp. 2-23, Rezistența armată anticomunistă din România (1944 - începutul anilor '60) / Introducere.
^Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, urmare logică a pactului germano-sovietic somează România să evacueze Basarabia și Bucovina septentrională. Regele Carol II al României cedează și teritoriile sunt invadate de armata sovietică.
^Ascultarea telefoanelor, violarea corespondenței, monitorizarea sistematică a țării, teritorială, instituțională și profesională, arestările arbitrare.
^Autorizațiile și diversele vize prealabile sunt necesare pentru schimbarea domiciliului, a rezidenței în interiorul țării, ba chiar și pentru călătoriile în străinătate. Pașaportul fiecărui cetățean este păstrat de poliția politică.
^Două legi emblematice (printre altele) au asigurat astfel epurarea socială și politică în două mari profesii liberale, arhitectura și avocatura:
Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948, proclamă disoluția baroului român și instaurarea unui «Colegiu al avocaților României». Este vorba despre dezmembrarea baroului tradițional și de înlocuirea sa cu un sistem ce împiedica pe orice avocat indezirabil de a-și exercita meseria în noua republică socialistă, în special prin înființarea unei comisii interimare de epurări. Cf. articolelor 6, 7, 9, 10, 11 și 13. - LEGE nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desființarea Barourilor și înființarea Colegiilor de Avocați din România.
Decretul-lege nr. 627 din 31 iulie 1945 pentru purificarea cadrelor Colegiului arhitecților. În ansamblul, decretul n-avea decât un singur obiectiv asumat: selectarea dintre arhitecții existenți a celor care vor putea să-și exercite profesia cu condiția aplicării filtrelor de natură politică sau discreționară - DECRET-LEGE nr. 627 din 31 iulie 1945 pentru purificarea cadrelor Colegiului arhitecților din România.
^Aici putem face precizări asupra soartei rezervate arhitecților. Majorității arhitecților cunoscuți sau aparținând unei clase sociale înstărite, precum și studenților «burghezi» de la școala de arhitectură din București li s-a interzis exercitarea profesiei, respectiv li s-au întrerupt studiile. O parte dintre ei au fost trimiși în închisoare și în lagăre de muncă (unde unii au murit) sub tot felul de pretexte și de acuzații fără fond, cum ar fi activitate subversivă, rebeliune sau chiar trădare. Cei care au fost îndepărtați de meseria lor vor fi adesea reduși la o luptă pentru supraviețuire, ajutați de familiile lor atunci când era posibil. Referință bibliografică: Vlad Mitric-Ciupe 2013.
^Evaluarea numărului Legionarilor de către doi istorici, unul expert în mișcări fasciste sau naziste, iar celălalt cu privire la România și mișcarea legionară:
Cifrele avansate de istoricul german Armin Heinen sunt de 34.000 de cuiburi în 1937 (celula legionară) și 300.000 membri în 1940. Sursă: Armin Heinen 2006, pp. 256 și 425.
Pentru Traian Sandu, care folosește aceleași date ca Armin Heinen, cifrele depășesc această estimare deoarece compară numărul de votanți din decembrie 1937 (478.368 alegători reprezintă 16% din voturi și a treia forță politică a țării) cu sociologia și compoziția mișcării, în care erau numeroase femei, precum și mineri, categorii care nu aveau drept de vot. Astfel, el consideră că cifra depășește cu mult numărul de votanți. În consecință, nu este improbabil să fi fost mai mulți de 500.000 de legionari în 1937 și probabil, dacă nu chiar mai mulți, în 1940. Sursă: Traian Sandu 2014, pp. 16 și 297, capitul „Sociogéographie militante et électorale : calcul de la ‘rentabilité militante’ légionnaire”.
^În 1945, Ana Pauker, ministrul afacerilor externe și Teohari Georgescu, ministrul de interne, au semna un pact secret de neagresiune cu mișcarea legionară condusă de Nicolae Pătrașcu, intrată între timp în clandestinitate. Sursă: Robert Levy 2002, p. 67.
^În 1945, numărul exact nu este cunoscut cu precizie. După unele surse, la sfârșitul anului 1944 acesta se situa între câteva sute și câteva mii, fără a socoti simpatizanții. În 1933, potrivit datelor Komintern-ului, partidul, constrâns la clandestinitate din 1924, număra 1655 de membri. Sursă: Ioan Chiper (). „Considerations on the Numerical Evolution and Ethnic Composition of the Romanian Comunist Party, 1921-1952”. Arhivele Totalitarismului (în engleză). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (34-35): pp. 89–98. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
^Un banc reprezentativ pentru epocă povestește cu, în primii ani ai comunismului, un bucătar care își caută o slujbă se prezintă în fața tovarășilor de la Agenția pentru plasarea forței de muncă, dar se întoarce acasă fiind refuzat. Soția sa îl chestionează: „Ce te-au întrebat? – Dacă am lucrat pentru legionari, răspunde el. - Și tu ce le-ai zis? - Că da, ce puteam să le zic? - Ce neîndemânatic! Ar fi trebuit să spui că nu, îi răspunde ea. - Cum aș fi putut să neg, femeie? Ei erau toți acolo!” - Sursă: Dana Maria Niculescu-Grasso 1999.
^Catehismul a fost predat în orele săptămânale de religie în școlile publice.
^A doua biserică din România, în 1945, număra 1,5 milioane de membri.
^Stalin a pus în aplicare aceeași politică în România ca și în Ucraina în 1945-1946, pentru a distruge orice altă biserică decât Biserica Ortodoxă, care era ea însăși controlată și infiltrată total de poliția politică. Biserica Ucraineană Unită a fost principala victimă:
^În 1948, regimul comunist a încercat să suprime Biserica Română unită cu Roma prin diferite legi și decrete discriminatorii - Silvestru Augustin Prunduș & Clemente Plaianu 1994, pp. 128-142, capitol 20 „Persecuția”.
^Un raport de sinteză redactat de Securitate la 10 noiembrie 1949 descrie relațiile dintre mișcările legionare și Anglo-americani între 1944 și august 1949.
^După 1949, Horia Sima, refugiat în Germania, va intra în contact cu serviciile secrete militare britanice pentru a pregăti grupuri de voluntari.
^Nici unul dintre ei nu făcea parte din mișcarea legionară.
^La C.N.S.A.S exista numeroase documente pe acest subiect, astfel cum actul de acuzare din 1953. Sursă: Act de acuzare nr. 1343, Republica Populară Română Procuratura Militară Teritorială București, 3 octombrie 1953, C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1335, vol. 5, f. 1-13.
^Unele surse de informare descriu legături între spionul sovietic și eșecul operațiunilor CIA în România, dar aceasta este doar o ipoteză nedovedită. Majoritatea istoricilor consideră că tinerețea și lipsa de experiență a serviciilor de informații americane, coroborate cu un teren deosebit de ostil monitorizat de autoritățile comuniste, au fost cauza acestor eșecuri:
Cicerone Ionițoiu 1993, Partea a V-a: Rezistența din munții Făgărașului de pe versantul nordic - capitol „1953”.
Cicerone Ionițoiu 1993, Partea a X-a: Moldova pe drumul crucii. Vrancea. Parașutiștii. Berna - capitol „Parașutiștii”.
^Buda Ion, Corlan Aurel, Coman Ion (învățător), Dincă Gheorghe (inginer), Golea Ion (student), luhasz Ion (student), Pop Gavrilă, Popovici Mircea (student), Samoilă Ion, Tănase Alexandru, Tartler Erich (agricultor), Tolan ion (muncitor mecanic) și Vlad Minai (student) care nu a fost parașutat.
^ abcStatistici extrase dintr-un raport al Direcției Generale a Securității Poporului, din 1951: pe un eșantion de 804 persoane arestate ca membru sau susținător al unuia dintre cele 17 grupări de rezistenți din munți:
- Georges Diener 2001, p. 137, articol „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)”.
- Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Toate studiile și articolele majore pe subiectul rezistenței ajung la aceeași constatare: chiar dacă au avut loc întruniri la București sau în alte orașe mari, nu s-a putut iniția și dezvolta nici o mișcare organizată în altă parte decât în pădurile dese din munți:
^Cu excepția operațiunilor de parașutare a rezistenților, organizate de NATO între 1951 și 1953, care, de altfel, au rămas fără rezultate.
^Securitatea a fost înființată în august 1948. Până atunci a funcționat „Siguranța”.
^ abAbia în 2013 (cu câteva excepții rare, cum ar fi Nicolschi în anii 1990), și sub presiunea presei și a asociațiilor de apărare a victimelor comunismului, au fost deschise anchete asupra unui număr restrâns de torționari, criminali în uniformă:
Florian Banu 2003, articol „‘Strămoșii’ Securității - structuri de poliție politică din România în perioada 23 august 1944-30 august 1948”.
Serie de articole publicate de ziarul Gândul, din 2013, despre torționarii încă în viață. În asociere cu IICCMER, ziarul a dezvăluit publicului larg existența și crimele lui Visinescu:
Ca urmare a reportajului din „Memorialul durerii” despre Alexandru Nicolschi (pe numele său real Boris Grunberg), difuzat în 1991 (Lucia Hossu-Longin 1991. ), și la sesizarea Asociației foștilor deținuți politici din România (AFDPR), Procurorul General deschide o anchetă penală în cazul fostului securist, în toamna aceluiași an. Nicolschi a fost printre puținii anchetați de justiție, dar procesul nu a ajuns nici măcar până la prima înfățișare, căci securistul Alexandru Nicolschi a decedat cu o zi înainte, pe 16 aprilie 1992. Conform unui articol scris de Vladimir Tismăneanu și apărut pe Contributors.ro la 11/05/2011, generalul Nicolschi a fost unul dintre cei mai îngrozitori torționari ai sistemului comunist: Vladimir Tismâneanu (). „Macabrul general Nicolschi : O viata dedicata crimei”. contributors.ro (Contributors.ro). Accesat în . Dosarul complet al torționarului poate fi consultat la IICMER (Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), publicat la 25/03/2011, unde se găsește și un studiu realizat de același institut: IICCMER, Mihai Burcea & Marius Stan 2011.
^Listă non exhaustivă, căci există și alte institute care lucrează pe această temă, dar a căror specializare nu este comunismul:
^ abO condamnare a comunismului bazată pe munca exhaustivă a unor istorici și cercetători de renume. Deși imperfect și contestat în anumite puncte, raportul comisiei are meritul de a oferi o imagine reală a comunismului și a crimelor sale împotriva poporului român, a culturii sale, a patrimoniului său istoric, arhitectural și cultural, precum și a consecințelor dezastruoase asupra economiei sale: Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 2006, pp. 319-332, capitol „Rezistența armată anticomunistă”.
^Revocări și numiri politice ale șefilor de instituții românești legate de studiile pe tema comunismului, cât și principalele proteste sau polemici pe tema aceasta:
La 13/02/2010: Cristian Preda consideră că scandalul provocat de istoricul Marius Oprea nu se referă la interpretarea comunismului, ci la poziția instituțională pe care o ocupă acesta în cadrul unei structuri guvernamentale, mai exact la conducerea Institutului de Cercetare privind Crimele Comunismului: Camelia Badea (). „C. Preda: Marius Oprea apară eternizarea sa într-un post creat de PNL pentru el”. ziare.com (Ziare.com). Accesat în .
la 25/02/2010: Lucia Hossu-Longin afirmă că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și-a pierdut competențele de a-i identifica pe cei responsabili de sistemul comunist represiv. Lucia Hossu-Longin regretă că o hotărâre de guvern a lipsit Institutul de atribuțiile sale de a-i identifica pe cei responsabili pentru sistemul comunist represiv și de a transmite procurorilor infracțiunile comise de aceștia. Lucia Hossu-Longin est membre de la direction de l'Institut et en était alors la secrétaire générale. Lors de la restructuration des agences gouvernementales, l'Institut d'investigation des crimes du communisme a été fusionné avec l'Institut pour le souvenir des exilés roumains. Depuis lors, un conflit public a éclaté entre les historiens Marius Oprea et Vladimir Tismaneanu au sujet de l'avenir de cette institution fusionnée. Marius Oprea, fost director al ICCR și acum director interimar al noii instituții, a declarat public în mai multe rânduri că Vladimir Tismăneanu dorea să-l demită - „ICCR "și-a pierdut atribuțiile"”. romania-actualitati.ro (Radio România Actualitați). . Accesat în ..
La 04/03/2010: Marius Oprea este demis din postul pe care îl ocupa în fruntea IICCMER. Guvernul decide reorganizarea IICCMER. Este a doua intervenție a executivului român după fuziunea din 2009, când IICCR a fuzionat cu Institutul Memoriei Exilului Românesc. Articol de Alina Neagu pe ziarul HotNews.ro, la 28/02/2010 - Marius Oprea: Am aflat din Monitorul Oficial ca am fost demis de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, ma așteptam la asta. Decizia provoacă numeroase proteste din partea unor personalități ale societății civile: Asociația Pro Democrația, Active Watch - Agenția pentru Monitorizarea Presei, Transparency International România și Centrul de Resurse Juridice : Observator cultural 2010, articol „Marius Oprea a fost demis din fruntea IICCMER!”.
La 18/12/2012: Angajați ai IICCMER se plâng de faptul că directorul institutului i-a amenințat cu moartea și i-a supus la tratamente discreționare. Ei reproșează, de asemenea, lipsa unei strategii de cercetare și de investigare pe termen mediu și lung, dar și lipsa unei strategii manageriale: Andreea Udrea (). „Angajații IICCMER se plâng de amenințări cu moartea și tratamente discreționare din partea conducerii instituției”. evz.ro (Evenimentul Zilei). Accesat în .
La 26/03/2013: Scrisori deschise ale salariaților IICCMER care cer demisia Președintelui, pe care îl acuză de practici abuzive și discriminatorii, ca reacție la o scrisoare trimisă anterior conducerii de reprezentanții personalului, în decembrie 2012. Andrei Muraru este acuzat de autoritarism, căci pare să fie inițiatorul multor demersuri ilegale în domeniul dreptului muncii. Angajații au depus o plângere penală împotriva a doi membri din conducere, acuzați că au făcut uz de violență verbală și fizică: Cezara Ionescu (). „Angajații IICCMER cer DEMISIA președintelui executiv al institutului”. romanialibera.ro (România Liberă). Accesat în .
La 13/06/2013: Comunicat privind protestul angajaților IICCMER împotriva Președintelui Andrei Murar. Acesta este acuzat că încalcă drepturile salariaților și ale sindicatului, pentru a face din IICCMER un fief personal, în serviciul propriilor ambiții politice: Dumitru LĂCĂTUȘU (). „Despre Andrei Muraru, șeful de la IICCMER”. lapunkt.ro (LaPunkt.ro). Accesat în .
La 16/10/2013: Răsturnare de situație surprinzătoare: istoricul și directorul IICCMER apără un fost securist, pe care îl denunțase cu 9 ani în urmă. Explicația se află în lectura politică a evenimentelor: Oprea este membru al PNL, aliat cu PSD în cadrul USL, formațiune căreia îi aparține fostul securist: Brasov News (). „Un caz incredibil de trist: Marius Oprea, aparatorul securistului tortionar Paraschiv”. brasovnews.blogspot.ie (BrasovNews). Accesat în ., precum și articolul în reviste Revista 22Revista 22 2013, articol „Marius Oprea apară în instantă securiștii. Istoricul a pledat ca martor în favorea fostului ofițer Nicolae Paraschiv”.
^Instituții fragilizate de dependența lor politică:
La 03/04/2006: Crearea IICCR și desecretizarea arhivelor Securității răspund mai degrabă unor manevre politice decât unei dorințe reale de a privi trecutul în față și de a face lumină asupra moștenirii comuniste din România: Ion Cristoiu (). „Politicianismul anticomunismului”. jurnalul.ro (Jurnalul Național). Accesat în .
La 09/03/2010: Înlocuirea, prin decizie guvernamentală, a lui Marius Oprea la conducerea IICCMER, cu Vladimir Tismăneanu, alături de unele modificări în statutul instituției provoacă o undă de șoc în apele tulburi ale jurnalismului românesc. Implicarea statului în funcționarea unei instituții de acest tip este o greșeală, astfel de instituții ar trebui să funcționeze sub egida Academiei Române sau a Universității: Andrei Cornea 2010, articol „Anticomuniști cu un singur ochi”.
La 23/10/2013: institutele de cercetare sunt manipulate de puterea politică și se complace în efecte produse de anunțuri nefundamentate, transmise de media în căutare de senzațional. Munca din domeniul istoriei și al memoriei este discreditată. Ca răspuns la o listă cu 35 de nume despre care IICMER a vorbit, dar pe care refuză să le facă publice, autorul dă o listă exactă cu 35 de responsabili reali din sistemul penitenciar și de reprimare al regimului comunist român: Mihai Burcea (). „IICCMER și politica de partid a memoriei. Memoria noastră : utilizare bună vs. utilizare rea”. Mihai Burcea este istoric cercetător (Doctorand la facultatea de Istorie a Universității București și co-autor al volumelor I și II din „Dicționar al ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor: aparatul central 1948-1989”). contributors.ro (Contributors.cro). Accesat în .
^Cărții și Articole ce subliniază absența schimbării în societatea românească și imunitatea de care beneficiază foștii membrii de Securitate, unii dintre ei ocupând în 2014 funcții politice importante:
Ion Longin Popescu (). „ROUMANIE. La révolution n'a pas eu lieu” [România. Revoluția n-a avut loc]. A fost nevoie de greva foamei ținută de un om hotărât pentru ca să asistăm la ridicarea unui colț al vălului ce acoperă responsabilitatea pentru morții din 1989, un adevăr care sperie un număr important de oameni dintre cei care ocupă funcții publice chiar și azi. Acești instigatori, complici și criminali din decembrie 1989, dintre care unii sunt încă în posturi de decizie, influențează de ani de zile desfășurarea anchetelor. Articolul lui Ion Longin Popescu, apărut în Formula AS și tradus din română (în franceză). courrierinternational.com (Courrier international). Accesat în . - Ion Longin Popescu (). „Dupa 20 de ani..” (în franceză). formulaas.ro (Formula AS). Accesat în .
Adevărul / Marius Oprea (Interview) (). „Marius Oprea: „Suntem conduși de circa 10.000 de ticăloși"”. Istoricul consideră că în ultimii 20 de ani comunismul s-a privatizat și avansează cifra de 10 000 de nemernici care încă profită de privilegiile dobândite înainte de 1989. adevarul.ro (Adevărul). Accesat în .
Evenimentul Zilei / Marius Oprea (Interview) (). „Privatizarea comunismului”. Istoricul Marius Oprea, față în față cu Laurențiu Ciocazanu și Ovidiu Nahoi. Istoricul specializat în studiul comunismului afirmă că, din punct de vedere al dezbaterilor privitoare la trecutul recent, România se află la nivelul Cehiei și al Ungariei din 1995. Copiii securiștilor sunt acum marii patroni din România. Am asistat la un proces de privatizare a comunismului. Ei au pus la punct un transfer extrem de ingenios al bogăției națiunii către propriile lor buzunare. Lucrurile s-au întâmplat ca în Rusia, prin metoda MEBO (Management Employee Buyouts), metodă grației căreia a luat naștere oligarhia din fosta URSS. Iliescu nu a inventat nimic. evz.ro (Evenimentul Zilei). Arhivat din original la . Accesat în .
Arielle Thedrel (). „La mémoire refoulée de la Roumanie” [Memoria refulată a României]. Între o revoluție trucată și o cultură a imunității, a douăzecea aniversare a căderii comunismului suscită foarte puțin interes în România. „Ne rămâne o muncă de memorie enormă și nu cred că suntem gata să o facem. La începutul secolul XX, un francez a declarat că România se situa la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios. Observația mi se pare în continuare de actualitate.”. lefigaro.fr (Le Figaro). Accesat în .
Marius Oprea (). „L'Institut pour l'investigation des crimes du régime communiste roumain, par Marius Oprea, directeur de l'Institut, historien et conseiller d'État pour les questions de Sécurité nationale roumaine” [IICCMER, de Marius Oprea, director al Institutului, istoric și consilier de stat pentru problemele de securitate națională din România]. În decembrie 2005, guvernul român a decis crearea unui Institut pentru investigarea crimelor regimului comunist. Directorul acestui institut prezintă condițiile în care s-a născut instituția și obiectivele ei. Institutul va încerca, prin mijloace specifice, să aducă laolaltă morala și politica. Pentru că în 2006, în toate partidele politice din România, predomină foștii activiști ai Partidului comunist și membrii Securității. În perspectiva candidaturii României la Uniunea Europeană, este important ca activitățile acestui Institut să fie cunoscute. Acest text face parte dintr-o conferință susținută de Marius Oprea la Institutul Cultural Român din Paris, la 25 ianuarie 2006. Autorul s-a exprimat în limba română. Intervenția lui a fost tradusă în franceză de Radu Portocală, Ministru Consilier și Director al Institutului Cultural Român de la 1 decembrie 2005. Cuvântarea a fost înregistrată și retranscrisă de Pierre Verluise, apoi a fost recitită și corectată de Radu Portocală și Marius Oprea. diploweb.com (DiploWeb.com). Accesat în .
^Omniprezența securiștilor, a foștilor comuniști influenți, sau a rudelor acestora în sferele de putere ale statului îngreunează urmărirea penală a criminalilor comuniști. Situația este și mai evidentă atunci când PSD este la putere:
Mihaela Carbunaru (). „Ex-tortionnaires communistes traqués” [Foștii torționari comuniști urmăriți]. Vechi responsabili ai represiunii politice din perioada comunismului din România ar fi putut fi aduși în fața justiției. Condamnarea lor ar fi fost o premieră într-o țară care a avut mereu dificultăți în a se confrunta cu propriul ei trecut (în franceză). letemps.ch (Le Temps). Accesat în .
^Abia la 25 de ani după căderea lui Ceaușescu și a comunismului au avut loc primele urmăriri penale și procese ale criminalilor comuniști. Aceștia au fost persoane responsabile de sistemul penitenciar comunist, împotriva cărora au fost date mai multe mărturii condamnabile din partea supraviețuitorilor:
Ziare.com (). „Alexandru Vișinescu, urmărit penal - Torționarul este acuzat de genocid”. Parchetul de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție a decis începerea urmăririi penale fata de Alexandru Vișinescu, fost comandat al Penitenciarului Râmnicu Sărat în perioada 1956-1963, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de genocid. ziare.com (Ziare.com). Accesat în .
The Guardian (). „'Romanian Nuremberg' trial for Communist labour camp commander” [Procesul de la Nuremberg română pentru comandant de lagăr comunist]. Alexandru Vișinescu, 88, acuzat de crime împotriva umanității cu privire condițiilor la închisoare brutală a deținuților politici din România (în engleză). theguardian.com (The Guardian). Accesat în .
Le Point (). „Roumanie: lancement du premier procès d'un chef de prison communiste”. Un comandant al uneia dintre cele mai brutale închisori comuniste din România, acuzat de crime împotriva umanității, a apărut miercuri în fața Curții de Apel București, punctul de plecare al primului proces de acest gen din România și din Europa de Est. (în franceză). lepoint.fr (Le Point). Accesat în .
^În 2016 și 2017, Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, torționari ai regimului comunist, au fost condamnați definitiv la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității:
Rfi / Luca Niculescu (). „L'ancien chef du «goulag roumain» condamné à 20 ans de prison” [Fostul șef al „Gulagului românesc”, condamnat la 20 de ani de închisoare.]. Un fost comandant de închisoare din vremea României comuniste a fost condamnat la 20 de ani de închisoare de un tribunal român. Alexandru Vișinescu, în vârstă de 89 de ani, a fost găsit vinovat de „crime împotriva umanității”. Aceasta este o premieră în România, unde alți 35 de torționari sunt judecați pentru infracțiuni similare. (în franceză). rfi.fr (Radio France International). Accesat în .
Lepetitjournal.com (). „JUSTICE - Décision historique avec la condamnation définitive de Alexandru Vișinescu à vingt ans de prison” [JUSTIȚIE - Alexandru Vișinescu, condamnat la 20 de ani de închisoare, o decizie istorică]. Decizia instanței este definitivă și istorică: ieri, Curtea de Casație l-a condamnat pe fostul comandant-șef al închisorii comuniste din Râmnicu-Sărat, Alexandru Vișinescu, la douăzeci de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității (în franceză). lepetitjournal.com (Lepetitjournal.com). Accesat în .
AFP (). „Roumanie: condamnation confirmée pour un ancien tortionnaire communiste” [România: condamnare menținută pentru un fost torționar comunist]. Miercuri, Înalta Curte de Justiție a României a confirmat sentința de 20 de ani de închisoare pronunțată împotriva unui fost comandant de lagăr de muncă comunist, a doua sentință definitivă de acest gen de la căderea regimului totalitar. (în franceză). justiceinfo.net (Justiceinfo.net / Fondation hirondelle). Accesat în .
^Articole importante disponibile din presa franceză și cea românească:
România Liberă (). „România: Revoluția confiscată”. Cu douăzeci de ani în urmă, exact în această zi, Nicolae Ceaușescu era huiduit în timpul ultimului său discurs. Căderea sa, câteva ore mai târziu, își păstrează încă misterele. Un lucru este sigur astăzi: evenimentele sângeroase din decembrie 1989 au profitat cu siguranță anumitor comuniști. voxeurop.eu (VoxEurop). Accesat în .
Jonas Mercier (). „Le difficile travail de mémoire en Roumanie” [Sarcina dificilă de a-și aminti în România]. Așteptând începerea unui proces, IICCMER a decis să se sprijine pe presă pentru a prezenta identitatea celor 35 de responsabili de represiunea politică din timpul comunismului (în franceză). la-croix.com (La Croix). Accesat în .
^Pensiile foarte mari de care se bucură foștii oficiali comuniști și ai Securității nu au fost niciodată puse la îndoială, în ciuda faptului că au jucat un rol activ într-un regim dictatorial care a ținut poporul român în frică, înfometat și în minciună: Ziare.com (). „Marius Oprea: Niciun securist nu a fost condamnat. Torționarii au pensii imense”. ziare.com. Accesat în .
^O anchetă internă a Securității din București, făcută în septembrie/octombrie 1950, dezvăluie falsificarea unui număr important de rapoarte ale biroului regional al Securității din Cluj. Execuții sumare (între 1948 și 1950) ale unor țărani bogați, care nu aveau nimic de a face cu „bandiții” căutați, sunt contrafăcute și prezentate drept lupte duse în munți contra adevăraților rezistenți: Marius Oprea 2002, pp. 212-228, capitol 10 „Raport cu privire la împuscarea chiaburilor Trifa Iosif, Pom Traian și Andreșel Ioan, din comuna Bistra, jud. Turda” și capitol 11 „Declarație Subsemnatul maior Kovacs Mihail Șeful Serviciului de Securitate Turda - 6 octombrie 1950”.
^Se pare că o formă de frică îi afectează încă pe români, într-o oarecare măsură, și că reflexele adânc înrădăcinate înfrânează orice atitudine de protest sau orice punere sub semnul întrebării a unui trecut dureros pe care preferăm să-l uităm:
Mădălina Mihalache (). „Sondaj Jumătate dintre români suspină după comunism”. Conform unui sondaj INSCOP (Institut de cercetare în științe sociale și marketing), jumătate dintre persoanele interogate se declară nostalgice după comunism. adevarul.ro (Adevărul). Accesat în .
Ionela Săvescu / EVZ (). „Roumanie Au bon vieux temps de Ceausescu…” [România. În vremurile bune ale lui Ceaușescu]. traducerea unui Articol de Ionela Săvescu, în ziarul „Evenimentul Zilei”. Nostalgicii după regimul comunist nu se dau bătuți, ba chiar se gândesc să prezinte un candidat la alegerile prezidențiale din 2014 - Și ce candidat mai bun decât un Ceaușescu? Reportaj la neocomuniștii români (în franceză). courrierinternational.com (Courrier international). Accesat în .
România Internațional (). „les Roumains et la nostalgie du communisme” [Românii și nostalgia pentru comunism]. Motivele nostalgiei pentru comunism explicate unui ascultător. Referințe citate: sociolog Vasile Dâncu și profesor Mihaela Miroiu (în franceză). rri.ro (Radio România Internațional). Accesat în .
^Articole de Delphine Saubaber și Marion Guyonvarch, publicat în revista L'Express:
^Se estimează că unul din trei români a lucrat pentru Securitate.
^Astfel un senator PSD (social-democrați din PCR) a făcut scandal la sfârșitul lunii octombrie 2017 prin rescrierea istoriei. El acuză rezistența anticomunistă că a „slăbit România” și că a acționat „împotriva intereselor țării”:
Radu Eremia (). „Șerban Nicolae, „dezlănțuit": PSD rescrie istoria țării după ce i-a schimbat și geografia”. adevarul.ro (Adevărul). Accesat în . Declarațiile iconoclaste ale senatorului social-democrat au stârnit reacții virulente și unanime în societatea civilă românească. Cele mai renumite institute de cercetare istorică și istorici din România și din străinătate se revoltă împotriva acestor discursuri.
^Această confuzie intenționată între legionari și membrii rezistenței anticomuniste a fost răspândită și în străinătate de către unii autori și analiști care acuză membrii rezistenței anticomuniste și pe toți românii ca fiind xenofobi și antisemiți prin însăși identitatea lor națională. O dovedesc, între altele, lucrările și articolele scrise de Alexandra Laignel-Lavastine, Daniel Dubuisson, Michael Löwy, Marc Semo, Leon Volovici sau Michel Winock:
Marc Semo (). „L'horreur est roumaine. Histoire. La «solution finale» selon la dictature Antonescu” [Oroarea este românească. Istoria. „Soluția finală” în dictatura lui Antonescu]. Articol anunțând apariției traducerii în limba franceză a Shoah-ului în România povestit de Matatias Carp (în franceză). liberation.fr (Libération). Accesat în .
^Din 1990, mai multe inițiative pentru a sărbători rezistența sau a interzice organizațiile și simbolurile comuniste au fost respinse de către parlamentarii români:
Respingerea unui proiect de lege din 2015 privind interzicerea organizațiilor politice comuniste: Procesul legislativ la Camera Deputaților (). „Proiect de Lege pentru interzicerea organizațiilor politice cu caracter comunist”. Detalii de la introducerea la respingerea proiectului de lege. cdep.ro (Cămară Deputaților). Accesat în .
^Potrivit statisticilor Securității din 1951, dintre 804 de persoane arestate ca membri sau susținători ai unuia dintre cele 17 grupări de rezistență, legionarii au reprezentat 9,1% din ei.
^Oana Despa (). „Anticomunism - cu și fără legionari / O discuție necesară, după ce activitățile a două ONG-uri în școli au fost interzise”. Prefectura Capitalei și Inspectoratul Școlar București interzic activitățile în școli a două asociații pe care le acuză de apartenență la extrema dreaptă. Cazul deschide discuția îndelung amânată despre participarea la rezistența anticomunistă și împotriva ocupației sovietice a unor foști legionari. romania.europalibera.org (Europa Liberă este parte a Radio Free Europe/Radio Liberty). Accesat în .
Acest articol prezintă pozițiile respective a doi istorici cunoscuți: Silviu Moldovan, director de cercetare la Consiliul Național al Arhivelor Securității, și Marcel Bartic, profesor de istorie la un colegiu privat și participant la dezvoltarea programului Istoria Holocaustului.
Silviu Moldovan consideră că, deși există riscul ca mesajele legionare să fie difuzate, acest lucru nu se întâmplă în prezent și că, pe de altă parte, cenzura nu are niciodată efectul dorit, amintind de perioada comunistă. Zoe Rădulescu, care conduce asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, s-a născut în închisoare în 1949. Mama ei, Olimpia, fusese capturată după moartea tatălui ei, luptătorul Puiu Gogu, într-un schimb de focuri cu Securitatea. Mama ei a fost condamnată pentru că nu și-a abandonat soțul, iar fiica lor s-a născut în închisoare. Și în acest context, noi, în 2024, am ajuns să o interzicem. Desigur, școlile nu trebuie să facă politică, este același principiu. Dar termenul „interzis” nu este unul fericit”, explică Silviu Moldovan. Istoricul consideră că fiecare luptător anticomunist trebuie judecat individual „după faptele și sufletul lui”. În fine, din punct de vedere juridic, meritele celor care au luat parte la rezistența anticomunistă din munți sunt recunoscute nu doar de istorici, ci și de o lege specială dedicată acestora. În termeni juridici, meritele celor care au luat parte la rezistența anticomunistă din munți sunt recunoscute nu numai de istorici, ci și de o lege specială dedicată acestora.
Pe de altă parte, Marcel Bartic, profesor de istorie în liceu, implicat în elaborarea programului de istorie a Holocaustului, este în favoarea interdicției, subliniind că cererile celor două asociații de a intra în școli vin pe fondul „unui reviriment al antisemitismului în România, în ultimii ani, al ideilor de extremă dreapta”. În opinia sa, „cele două organizații au un puternic caracter extremist și un mesaj extremist. Ele nu își au locul în școli. Aceste organizații nu își au locul printre copii”. Într-o perioadă atât de sensibilă, clarificările academice care ar putea distinge anticomunismul de legionarism ar trebui făcute nu la nivelul elevilor, ci la nivelul profesorilor de istorie. Pentru Marcel Bartic, specialiștii universitari și istoricii sunt cei care ar trebui să ia parte la dezbaterea publică, nu organizațiile purtând numele unor persoane care pot fi ușor asociate cu legionarismul.
^CICCR acționează pentru a identifica actele de violare a drepturilor omului în România comunistă, încurajează politicile instituționale având ca obiectiv o condamnare veritabilă a violărilor drepturilor omului și a crimelor comise în numele regimului comunist în România și susține toate inițiativele legislative, procedurile judiciare și cercetările științifice care au ca scop condamnarea penală și morală a acestor crime și abuzuri.
.svg){kind=small}
.svg)
