Numele binomialClavaria flavescens a fost determinat de cunoscutul om de știință german Jacob Christian Schäffer în volumul 4 al marii sale opere Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae din 1774.[5]
Până în 1974, când micologul american Ron Petersen a dovedit independența speciei, transferând-o corect la genul Ramaria sub păstrarea epitetului (de verificat în volumul 61 al jurnalului de botanică American Journal of Botany),[6] specia fusese alocată soiurilor Ramaria aurea respectiv Ramaria formosa, datorită marii asemănări. Taxonul lui Petersen este numele curent valabil (2021).
Variația Ramaria flavescens var. suaveolens, descrisă de micologii italieni Paolo Franchi și Mauro Marchetti în volumul 59 al jurnalului micologic Rivista Di Micologia din 2017 și editată de renumita Associazione Micologica Bresadola[7] este acceptată sinonim.
Alte încercări de redenumire nu au fost făcute.
Epitetul este derivat din cuvântul latin latin(latinăflavescens=îngălbenind, decolorat),[8] datorită culorii ciupercii pe exterior.
Corpul fructifer: are o înălțime de până la 16 cm și un diametru de 12-20 cm, atingând uneori un diametru de 25cm. Se împarte dintr-un cocean cărnos, în numeroase ramificații verticale și cilindrice cu excrescențe spinoase, cărnoase, moi și fragile, umede, clar marmorate, groase de 1,5cm la bază și subțiate treptat în sus, fiind aproape mereu bifurcate spre vârfurile preponderent scurte. Coloritul galben atât timp cât ciuperca este tânără schimbă apoi peste galben-portocaliu într-un roșiatic de caise cu nuanțe de roșu de somon, vârfurile rămânând ceva mai deschise.
Piciorul: cu o lungime de 2-5cm și o grosime de până la 5cm și țuguiat spre bază este foarte robust și cărnos, fiind albicios în partea inferioară, iar în cea superioară.
Carnea: este albicioasă, apos-marmorată, fiind destul de moale și fragilă. Mirosul este plăcut aromatic-acrișor, și de ciuperci, gustul fiind în tinerețea buretelui blând, dar devine cu avansarea în vârstă din ce în ce mai amar, începând în vârfuri.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori întins fusiformi până sub-cilindrici, adesea cu o depresie hilară, cianofili și pereți aspri cu ornamentații verucoase, puternic bombate, parțial aproximativ îndreptate de-a lungul, cu o mărime de (9,4) 11,5 (13)- (3,7) 4,2 x 5,5 microni. Pulberea lor este de colorit ocru-gălbui. Basidiile clavate cu 4 sterigme și o clemă bazală fiecare măsoară 60–80 x 8–10 microni. Hifele cu un diametru de până la 20 µm sunt netede până fin aspre, hialine (translucide) cu pereți subțiri (0,5-0,8 µm) și tranziții de septuri în formă de ampulă. Trama ramurilor prezintă multe cleme ușor de găsit. Celulele finale lăptos-tulbure sunt clavate până în formă de ampulă. Hifele hialine până lăptos-gălbuie în rizomorfe cu pereți de 1,5 μm au un diametru de 4 µm în exterior, sunt presărate cu cristale polimorfe, măsurând în interior până la 6 µm. Miceliul bazal cu numai puține fibule nu este gelificat. Toate septurile intermediare nu poartă cleme.[9][10]
Mai întâi trebuie constatat încă odată că Ramaria flavescens poate fi confundată extrem de ușor cu alte specii ale genului, astfel și cu destul de toxicul meloșel.
Jurnalul micologic Der Tintling declară specia necomestibilă,[29] dar marea majoritate a micologilor ca de exemplu Josef Breitenbach, Bruno Cetto, Rose Marie Dähncke, Ewald Gerhard, Walter Jülich sau Fred Kränzlin o țin comestibilă. Singur Hans E. Laux precum unele pagini din internet o văd slab otrăvitoare, provocând probleme gastrointestinale la persoane sensibile, fără însă a comunica resursele. Analize privind toxicitatea buretelui nu au fost găsite.
Se recomandă strict de a folosii mereu bureți tineri ai acestui soi care încă nu au nicio urmă de amărăciune. De asemenea, mai întâi ei trebuie, după îndepărtarea vârfurilor ramificațiilor, să fie blanșați, înainte dea fi preparați ulterior. Specia se potrivește ca adăugare la mâncăruri de ciuperci cu zbârciogi și crețuște sau cu praz dar și cu creier de porc sau vițel.[30] Împreună cu alte ciuperci se folosește și pentru sosuri de vânat, mai departe ea poate fi conservată sub formă de murătură, (atât în combinație cu legume cât și ca atare) sau ca toți bureții în ulei sau oțet.[31]
^ abcHans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
^Jacob Christian Schäffer: „Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae”, vol. 4, Editura J.J. Palmium, Erlangen 1774, p. 120
^R. H. Petersen: „Contribution toward a monograph of Ramaria I - Some classic species redescribed”, în: „American Journal of Botany”, vol. 61, nr. 7, 1974, p. 740
^P. Franchi & M. Marchetti: “Ramaria flavescens var. suaveolens”, în: „Rivista Di Micologia, Editura Associazione Micologica Bresadola, vol. 59, nr. 4, Trento 2017, p. 325
^Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 481
^Josef Christan: „Die Gattung Ramaria in Deutschland: Monografie zur Gattung Ramaria in Deutschland mit Bestimmungsschlüssel zu den europäischen Arten”, Editura IHW-Verlag, Eching 2008, p. 200, 208, ISBN 978-3930167715
^Renate & Wilhelm Volk: „Pilze sicher bestimmen und delikat zubreiten“, Editura Ulmer, Stuttgart 1999, p. 148-149, 169, ISBN 3-8001-3656-2
^Fritz-Martin Engel, Fred Timber: „Pilze, kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest Verlag, 1969 München, p. 132-133
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Josef Breitenbach, Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz“, vol. 4, partea a 2-a „Blätterpilze“, Editura Mykologia, Lucerna 1995, ISBN 3-85604-040-4
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Walter Jülich: „Kleine Kryptogamenflora II - Die Nichtblätterpilze, Gallertpilze und Bauchpilze”, vol. II b / 2, Editura Fischer Verlag, Stuttgart – New York 1984, ISBN 978-3-43720-282-7
German Josef Krieglsteiner, Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, p. 403, ISBN 3-8001-3531-0
_(10).JPG)
.jpg)
.jpg)
