Încă din anii tinereții făcea parte din Curia Romană. Anselmo de Bagio, episcop al orașului Lucca din 1056, pe 30 septembrie 1061 a ajuns papă sub numele Alexandru al II-lea. Cel mai puternic sprijin îl primea atunci din partea arhidiaconului Hildebrand (viitorul papă Grigore al VII-lea). Sprijinul acordat de Hildebrand este și dovada că Alexandru făcea parte din tabăra favorabilă reformelor.
Încă trei ani, episcopii din Imperiu îl susțineau pe anti-papă Honoriu al II-lea. În 1064 au fost și ei dispuși să-l recunoască pe Alexandru (Sinodul de la Mantra din 1064). În timpul pontificatului lui urma să crească influența politică a bisericii. Deosebit de binevoitor era papa în legătură cu intențiile lui William Cuceritorul să ajungă regele Angliei. Însă influența politică a papei a stârnit și tensiuni noi în raport cu partida imperială din teritoriile germane (în deosebi cu tânărul împărat Henric al IV-lea), deoarece Alexandru s-a opus cu tărie planului lui Henric de a divorța de soția sa Berta de Savoia.
Papa Alexandru al II-lea
Bibliografie
Georg Gresser: Die Synoden und Konzilien in der Zeit des Reformpapsttums in Deutschland und Italien von Leo IX. bis Calixt II. 1049 - 1123, Paderborn 2006, ISBN: 3-506-74670-7.
