S-a născut în ziua de 20 mai1903 la Ploiești, într-o veche familie de lăutari. Atât tatăl său, cât și bunicul, au fost membri ai vestitului taraf al lui Dobrică Marinescu. Începe să învețe vioara de la tatăl său, Gheorghe Stănescu.
Începe să cânte ca solist în diverse restaurante, alcătuindu-și apoi propria formație. Cântă la restaurantul Berbec din Ploiești, dar și la cele din Capitală: Bufet, Presei și Parcul Millea, la cel din urmă câștigându-și faima, cântând împreună cu clarinetistul Iliuță Rudăreanu.[4]
Începând cu 1939 începe să cânte alături de Grigoraș Dinicu la diferite evenimente, restaurante sau serate muzicale, relevantă fiind înregistrarea Horei staccato a lui Grigoraș Dinicu, unde Nicu Stănescu apare ca vioară a II-a. Debutează discografic în același an, la casa de discuri His Master's Voice, cu piesele Sârba din căruță și Din spre ziuă.
Repertoriul lui Nicu Stănescu a însumat toate piesele „clasice lăutărești”, moștenite din secolul trecut, precum și melodii, romanțe și jocuri populare culese și prelucrate de el însuși, atât pentru vioară, cât și pentru orchestră (de exemplu Hora Furtună).[5]
Din repertoriul său fac parte piese culese de la lăutari cunoscuți ai mahalalelor orășenești precum: „Căruța poștei”, „Sârba de loc”, „Doina Jiului”, „Brâul pe șase”, „Geamparalele”, „Cimpoiul”, „Hora pizzicato”, „Doina Oltului”, „Ciocârlia”, la care se adăugau romanțe, piese lăutărești și de café-concert semnate de Anton Pann, George Cavadia, Nicolae Buică, George Boulanger, Grigoraș Dinicu, Marioara Fărcășanu, Alexandru Leon, Ionel Fernic etc.[5]
Compoziții și prelucrări
Talentul său componistic i-a permis prelucrări de anvergură orchestrală și lucrări pentru vioară precum „Sârba de concert”, „Hora Miorița”, „Hora spiccato”, „Ceasornicul”, „Sârba de la Praga”, „Amintiri din Orient”, „Brâul lui Nicu Stănescu”, „Hora lui Nicu Stănescu”, „Sârba lui Nicu Stănescu” și altele. Având la dispoziție formații ample, de 50-70 de instrumentiști, dar mai ales bazându-se pe instrumentiști cu experiență, adunați din toate zonele țării, Nicu Stănescu a încercat să împrumute lucrărilor populare o statură „simfonică” nouă.[6] A modificat mai multe melodii pentru a le propune o nouă sonoritate a jocului timbrelor, dialogurilor între partidele orchestrale, momentelor de solo-uri alternate cu cele de ansamblu („Hora mărțișorului”, „Hora Șapte scări”, „Jocul de la Coșereni”, „Gaida”, „Anicuța neichii dragă”, „Căruța poștei”, „Suita de melodii ardelenești”, „Brâul”, „Ciuleandra”, „Fedeleșul”, „Mugur, mugurel”, „Pelin beau, pelin mănânc” etc.).[6]
La 5 octombrie1970, la Sala Pleyel din Paris, Nicu Stănescu susține un program de muzică populară românească (împreună cu naistul Damian Luca) alături de fanfara Scot Guard și ansamblul rus de balalaici Ciaika (laureate cu Chitara de aur și de argint). Aici a fost distins cu Chitara de bronz la concursul internațional organizat de Asiociațiia Franceză de Muzică Recreativă. Trecuseră aproape două decenii de la primul său premiu internațional dobândit la Praga (1949).[8]
„Nicu Stănescu - un distins violonist, șef de orchestră, care provine din orașul Ploiești, a terminat Consrvatorul la clasa Cecilia Nizulescu-Lupu în anul 1927. De atunci și până-n prezent, Nicu Stănescu împreună cu frații săi sunt atracția permanentă pentru restaurantul unde ei cântă. Are pe cei doi frați, unul pianist care execută foarte frumos multe cântece specifice pentru vioară, de exemplu «Ciocârlia», iar celălalt frate a terminat studiile de violoncel la clasa maestrului Dimitrie Gh. Dinicu (actualul profesor la Conservatorul de Stat).”
„Ceasurile pe care le-am petrecut în stricta intimitate a lui Yehudi Menuhin și a lui Nicu Stănescu, când marele violonist american se interesa îndeaproape de muzica noastră populară și de modalitățile ei de interpretare, s-au agravat puternic în amintirea noastră.[17] Virtuoz al viorii, înzestrat totodată cum o mare sensibilitate, a contribuit mult la păstrarea și popularizarea tezaurului de cântece al poporului nostru.[18]”
—Jean Victor Pandelescu (necrolog publicat în revista Muzica nr. 6 din iunie 1971) - ziarist și critic literar.
Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Editura "Du Style", București, 1996, pp. 293–314, ISBN 973-9246-05-2
Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundația culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, București, 2009, pp. 329–338, ISBN 978-973-88609-7-1
Cosma, Viorel: Comori ale muzicii lăutărești – Nicu Stănescu – Vioară (booklet CD), Electrecord EDC 1070, București, 2013
Pandelescu, Jean-Victor: Însemnările unui critic muzical, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1982, pp. 124–125
^Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 319
^Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, pp. 318-319
^Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pentru conferirea de titluri unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 12 din 27 august 1964.
^Decretul nr. 797/1968 privind conferirea ordinului și medaliei Meritul Cultural unor membri ai colectivelor artistice din instituțiile muzicale de concerte și spectacole.
.svg){kind=small}
