Acest articol a fost tradus cu ajutorul unei unelte de traducere automată, de aceea calitatea lui este foarte joasă.. Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea articolului apăsând butonul „modificare”!
Fragmentul inserat (sau întreaga pagină) va fi șters dacă în termen de 7 zile nu se înregistrează progrese notabile în procesul de redactare.
Fiu al unui procuror la Cour des Aides din Rouen[n 2]·[n 3], Boisrobert a studiat dreptul pentru a deveni avocat și s-a înscris pentru o perioadă la baroul din Rouen. A venit la Paris, cu puțin timp înainte de 1620, și a fost prima parte a principalului grup de poeți libertini din jurul Saint-Amant și Théophile de Viau. După procesul acestuia din urmă, Boisrobert s-a alăturat mișcării Malherbe, ceea ce i-a permis să câștige un loc la Curte, deoarece, în anul următor, a participat la baletul Bacchanales, interpretat la Palais du Louvre în februarie 1623. S-a retractat de protestantism în 1623, a fost hirotonit și devenit stareț de Châtillon-sur-Seine.
În 1625 a participat la o ambasadă la Londra, iar în 1630 a plecat la Roma, unde a câștigat favoarea Papei Urban al VIII-lea care i-a dăruit prioratul de Nozay, cu o valoare anuală modestă de 170 de livre[7]. Acest protestant convertit la o religiozitate mai mult decât îndoielnică a devenit apoi canon de Rouen[n 4]. Din 1623, a intrat în bunăvoința cardinalului Richelieu datorită inteligenței sale, plăcutei conversații și talentului său satiric. A devenit favoritul lui[n 5], stârnind multe gelozii[9]. Dar dincolo de asta, și mai presus de toate, „Le Bois” a fost unul dintre rarele personaje care a reușit să-l facă pe Cardinal să râdă și astfel să-i distragă atenția de la grele sale afaceri de stat. În funcție de starea de spirit, Cardinalul îl numea: „Le Bois”, când era fericit și încerca să glumească; „Robert” mai familiar, când voia să obțină niște bârfe de la el; „Bois-Robert”, când era o chestiune oficială[10]·[11].
Din 1627, amploarea cunoștințelor sale, pătrunderea psihologiei sale și aptitudinile sale interpersonale incomparabile, l-au făcut un fel de secretar de stat pentru afaceri culturale[12], fără a purta titlul, al lui Richelieu și, împreună cu Claude de L'Estoile, Pierre Corneille, Guillaume Colletet și Jean de Rotrou, unul dintre cei cinci autori care au implementat ideile cardinalului în chestiuni dramatice. Făcea parte din întâlnirile literare care se țineau la casa lui Valentin Conrart și lăuda interesul lor către Richelieu, care îl însărcina să propună membrilor acestei adunări să o constituie ca societate publică: acesta a fost începutul Academiei Franceze, unde a fost unul dintre primii membri și unul dintre cei mai activi, fără a ezita, totuși, să-și bată joc de încetineala sa în elaborarea dicționarului:
Nu a reușit niciodată să creeze o operă demnă de posteritate. Cu toate acestea, îmbogățit de beneficiile oferite de înalta protecție a cardinalului, s-a arătat generos față de oamenii de litere. Stilul său de viață a oferit arme gata de utilizare inamicilor săi. A căzut în dizgrație de mai multe ori, dar, de cele mai multe ori, niciodată pentru mult timp, deși în ultimii ani a fost obligat să acorde mai multă atenție îndatoririlor sale de preot. Gui Patin spune despre Boisrobert: „Este un preot care trăiește ca un lacom, foarte dezordonat și foarte dezordonat”[14]. Era jucăuș, iubea mâncarea bună și nu încerca să-și ascundă homosexualitatea și aventurile cu servitorii[n 7].
Avea o pasiune pentru comedie. A frecventat cu asiduitate Hôtel de Bourgogne și a fost un admirator atât de mare al actorului Mondory, încât a fost supranumit „Abbé Mondori”. A ajuns să prefere acest loc, dar funcțiile sale au stârnit un mare scandal când la un spectacol foarte privat, l-a adus pe micuța Saint-Amour, „cea mai mare fetiță din Paris”, în timp ce Gaston de Orléans, fratele regelui , prinț al sângelui, a avut cea mai mare dificultate în a participa... Ludovic al XIII-lea a fost mișcat și l-a mustrat pe Richelieu ... A trăit acolo cea mai mare dizgrație. A fost și prieten cu Ninon de Lenclos.
Conduita sa prea licențioasă în public[n 8] l-a făcut, în ianuarie 1641, pe Richelieu, să-i interzică să se prezinte în fața lui. Dar cardinalul nu a întârziat să se răzgândească, care devenise indispensabil. Într-o zi, când s-a îmbolnăvit, doctorul lui i-a spus: „Monseniore, toate medicamentele noastre sunt inutile dacă nu amestecați puțin Boisrobert”. I-a dat o rețetă care purta doar cuvintele Rețetă Boisrobert, iar cardinalul a urmat acest sfat și și-a adus aminte de stareț.
După moartea lui Richelieu, Boisrobert s-a atașat, dar cu mai puțin succes, de cardinalul Mazarin pe care l-a slujit cu fidelitate sub Fronda, fără a fi foarte răsplătit pentru aceasta; a fost chiar exilat din nou pentru blasfemie în 1655. A intrat în rivalitate cu Paul Scarron. A fost una dintre ultimele lui certuri.
Opere
Boisrobert a compus 18 piese, inclusiv 9 tragicomedii. Una dintre comediile sale, La Belle plaideuse (1655) este remarcabilă și se spune că a inspirat l’Avare lui Molière. De asemenea, este autorul a numeroase poezii. A editat Œuvres de Théophile (1627) și Parnasse royal, ou Poésies diverses à la louange de Louis XIII et du cardinal de Richelieu (1635, 2 vol.). Potrivit lui Bernard de La Monnoye, el este autorul cărții Contes licențios, care a apărut sub numele fratelui său, Antoine Le Métel d'Ouville.
Teatru
(*Apăsați „arată” pentru extinderea tabelului, sau „ascunde”, pentru ascunderea sa.)
Titlu
Autor
Editor
Tip operă
Tip
Limba
Url
Pyrandre et Lisimène, ou l'Heureuse tromperie 129 pagini
^După Maurice Cauchie, el s-a născut între 1 iulie 1589 și 31 decembrie 1589, și nu în 1592, așa cum se spune adesea.[5]
^Instanțele de ajutor sunt în Franța, sub Ancien Régime, curți de apel suverane create în secolul al XIV-lea pentru a se ocupa de litigiile fiscale, care au existat, cu intermitențe, din 1355 până în 1791 la Paris și în provincii.
^Tallemant des Réaux ne spune că s-au înființat în jurul anului 1592.[6]
^Tallemant des Réaux relatează că „Abatele de Victoire spune că preoția în persoana lui Boisrobert este ca făina pentru bufoni; că asta servește să-l facă să-l găsească mai plăcut." [8]
^Un favorit este în istoria regimurilor monarhice un membru al unei curți care deține primul rang în grațiile unui suveran.
^Lucrăm la ea de șase luni; Și soarta m-ar fi obligat, Dacă mi-ar fi spus: Vei trăi până la G[13]
^Astfel, Tallemant des Réaux relatează în Historiettes că bătrânul Boisrobert se mândrește că „s-a *** de un lacheu frumos”.
