Numele binomialAgaricus lacmus a fost determinat de savantul germano-danez Heinrich Christian Friedrich Schumacher în volumul 2 al marii sale opere Enumeratio Plantarum, in Partibus Sællandiae Septentrionalis et Orientalis Crescentium din 1803.[5]
În 1873, micologul austro-ungar Karl Kalchbrenner a mutat specia la genul Hygrophorus în volumul 1 al tetralogiei sale Icones selectae Hymenomycetum Hungariae din 1873,[6] un taxon recunoscut până ce, în 1969, micologii englezi Peter Darbishire Orton și Roy Watling au dovedit că specia aparține mai curând genului Hygrocybe, modificând genul sub păstrarea epitetului, de verificat în volumul 29 al jurnalului botanic Notes from the Royal Botanical Garden Edinburgh.[7]
Marcel Bon
În sfârșit, în anul 1984, cunoscutul micolog francez Marcel Bon a creat genul nou Cuphophyllus, alăturând specia acestui gen, de citit în volumul 14 al jurnalului micologic Documents Mycologiques,[8] fiind numele curent valabil (2023).
Cercetările moleculare recente, bazate pe analiza cladistică a secvențelor de ADN, au confirmat că Cuphophyllus lacmus este o specie distinctă, dar într-un grup (inclusiv Cuphophyllus subviolaceus) care necesită cercetări suplimentare.[9]
Mai este de menționat că, în special în a doua jumătate al secolul al XX-lea, taxonul Camarophyllus a fost foarte popular și mai poate fi găsit în nu puține publicații micologice. Dar Camarophyllus în sens strict este un sinonim al genului Hygrophorus, deoarece Agaricus camarophyllus (Alb. & Schwein., 1805) este o specie a genului Hygrophorus (Hygrophorus camarophyllus.[10]
Epitetul specific se trage din limba neerlandeză. Este atestat încă din jurul anului 1500 și provine din olandeza mijlocie: le(e)cmoes, de la lekken („a picura”), moes [vorbit „mus”] probabil de la „terci, piure”. În olandeză, le(e)c este deja adaptat la lak (lac) în sensul culorii. Din secolul al XVI-lea, colorantul albastru a fost obținut pe o scară mai mare (în principal în Țările de Jos sub numele de Lakmoes) din diferite specii de licheni.[11] Specia poartă numele datorită culorii cuticulei.[12]
Pălăria: subțire și slab higrofană cu un diametru de 2-5 (6) cm, inițial obtuz conică până convexă, adesea cocoșată turtit cu marginea ascuțită, este ulterior deprimată, cu sau fără cocoașă, cu marginea răsucită puternic în sus. Cuticula netedă, de fapt uscată este la umezeală lucioasă și unsuroasă, cu avansarea în vârstă spre margine translucidă, astfel, conturile lamelelor devin vizibile, dând acolo cuticulei un aspect striat. Coloritul poate fi gri-violet până brun-violet și în centru mai deschis. Tinde să se decoloreze din cauza higrofanității, fiind atunci gri până albicios. Nu se schimbă după apăsare sau leziune.
Lamelele: moi, îndepărtate, groase, inegale, și ceva bulboase, interconectate prin nervuri încrucișate spre bază, sunt în tinerețe scurt, apoi profund decurente la picior. Coloritul poate fi albicios, gri, mov, de culoarea somonului până la brun-violet. Muchiile sunt netede.
Piciorul: destul de robust de 3-10 cm lungime și 0,4-1,2 cm grosime este uscat, neted, cilindric, uneori îndoit, în tinerețe plin, apoi împăiat. Coloritul este albicios cu o tentă galbenă în special spre bază, crem sau mov. Nu prezintă un inel și nu se decolorează prin rupere sau leziune.
Carnea: destul de subțire în pălărie, mai robustă și cărnoasă în picior, are un colorit albicios. Nu se decolorează după tăiere. Mirosul este imperceptibil și gustul blând, dar neremarcabil.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori hialini (translucizi), neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod), netezi, slab elipsoidali cu un apicol, având o mărime de 9-11 x 5,5-6,5 (7) microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate cu 4 sterigme (uneori doar cu două) fiecare măsoară 40-50 x 7-9 microni. Pileipellis este o cutis slab diferențiată de până la 40 µm grosime alcătuită din hife culcate cu elemente cilindrice de 3-14 (20) µm lățime, în centru uneori cu mici smocuri de hife erecte cu capăt liber și elemente terminale sub-clavate. Pigmentația violetă este parietală și intracelulară, puține hife arată eventual incrustații foarte slabe. Himenoforul tramei este iregular, format din hife împletite, adesea puțin ramificate, cu elemente cilindrice până la puternic umflate, glabre, cu o dimensiune de (14) 26-125 x 5-26 microni. În plus prezintă uneori hife vasculare refractive. Cistidele (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) lipsesc. Stipitipellis este o cutis foarte subțire de până la 20 µm grosime, formată din hife netede și culcate de 2-6 µm lățime. Conexiuni cu cleme sunt frecvente la baza basidiilor precum în stratul sub-himenial, în rest lipsesc.[13][14]
Cuphophyllus lacmus pare să fie destul de gustos, astfel poate fi vândut în Elvetia la piață:[26]Camarophyllus lacmus [=Cuphophyllus lacmus] este aprobat ca ciupercă de piață prin Ordonanța privind ciupercile comestibile (Ordonanța ciupercilor, VSp) din 26 iunie 1995 în coloana B.2 pentru vânzare directă la tarabă în piața săptămânală.[27]
Dar specia este amenințată de fragmentarea, degradarea și pierderea pajiștilor seminaturale din Europa. Principalele presiuni/amenințări legate de agricultură la adresa habitatelor pășunilor europene sunt abandonarea sistemelor tradiționale de management, lipsa pășunatului și a cositului, fertilizarea, modificarea practicilor de cultivare și intensificarea agriculturii. Astfel, din 2019, specia este clasificată drept vulnerabilă în Lista roșie a IUCN.[28] De aceea ar trebui fi cruțată și lăsată la loc.
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 448-449 - 1, ISBN 3-405-12116-7
^ abMeinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, vol. II/b 2: „Basidiomyceten 2 - Röhrlinge und Blätterpilze (Agagricales)”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1967, p. 62
^Christ. Frieder. Schumacher: „Enumeratio Plantarum, in Partibus Sællandiae Septentrionalis et Orientalis Crescentium”, vol. 2, Editura Friedrich Brummer, Hafniae (Copenhaga) 1803, p. 333 [1]
^P.D.Orton & Watling: „Hygrocybe colemanniana”, în: „Notes from the Royal Botanical Garden Edinburgh”, vol. 29, nr. 1, Edinburgh 1969, p. 131
^Marcel Bon: „Documents Mycologiques, vol. 14, nr. 56, Editura Groupe de mycologie fondamentale et appliquée, Lille 1985, p. 11
^David Boertmann: „The Genus Hygrocybe”, Editura Danish Mycological Society, Copenhaga 2010, p. 200, ISBN: 978-87-983581-7-6
^Marinus Donk: „Hygrocybe subgen. Cuphophyllus” în: „Beihefte (suplement) zur Nova Hedwigia”, vol. 5, 1962, p. 45
^Kluge/Seebold: „Etymologisches Wörterbuch der Deutschen Sprache”, Editura De Gruyter, Berlin Boston 2011, în articolul „Lackmus”, ISBN 978-3-11-022364-4
^Wolfgang Pfeiffer: „Etymologisches Wörterbuch des Deutschen”, Editura Rhenanina/Lahnstein, Edition Kramer, Lahnstein 2018, în articolul „Lackmus”, ISBN 978-3-941960-03-9
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 337 - 1
^Machiel E. Noordeloos, Th. W. Kuyper & Else Christine Vellinga (ed.): „Flora agaricina neerlandica”, vol. 2, Editura Taylor & Francis Books, Boca Raton 1990, p. 82, ISBN 978- 90-6191-971-1
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 444-445 - 2, ISBN 3-405-12116-7
^Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 102 - 5, ISBN 978-3-440-13447-4
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 394-395 - 2, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 270-271, ISBN 88-85013-25-2
Heinz Clémençon et al.: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten” – Frühling, Sommer, vol. 1, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
Régis Courtecuisse, Bernard Duhem: “Mushrooms & Toadstools of Britain and Europe”, Editura HarperCollins, Chicago 1995, ISBN: 978-00022-0025-7
Christian Deconchat, Jean-Marie Polèse: „Champignons l'encyclopédie”, Editura Éditions Artémis, Chamalières 2002, ISBN: 2-84416-145-6
German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
Jakob Emanuel Lange: „Flora Agaricina Danica”, vol. 5, Editura Recato AS, Copenhaga 1935
Raymond McNeil: „Le grand livre des champignons du Québec et de l'est du Canada”, Éditions Michel Quintin, Québec 2020, ISBN: 978-2-89762-301-2
Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, cu 429 ilustrații, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Carleton Rea: „British Basidiomycetae: A handbook to the larger British fungi”, Editura Cambridge University Press, Cambridge 1922
_Bon_500513.jpg)
_P.D._Orton_%26_Watling_272585.jpg)
_Bon_500515.jpg)
_P.D._Orton_%26_Watling_272583.jpg)
.jpg)
_Lodge,_Padamsee_%26_Vizzini_486214.jpg)
_Qu%C3%A9l_325607.jpg)
_Gillet_184780.jpg)
_Rea_(15747874521).jpg)
.JPG)
