În catalogul Janauschek are numărul de ordine 453.
Biblioteca acestei mănăstiri a fost prima bibliotecă atestată documentar pe teritoriul actual al României. Mănăstirea a fost distrusă la invazia tătară din 1241 și reconstruită ulterior, apoi ruinată în timpul ocupației otomane. Urmele mănăstirii au fost identificate în partea de vest a localității Igriș.
În timpul domniei lui Géza al II-lea a fost înființată în UngariaAbația Cikádor, apoi în anul 1179, Ana de Châtillon, prima soție a regelui Béla al III-lea al Ungariei, originară din Franța, a ctitorit abația de la Igriș. Mănăstirea a fost întemeiată ca abație-filie a mănăstirii călugărilor cistercieni de la Pontigny, fiind locuită inițial de călugări veniți tot din Franța. Numele maghiar atribuit mănăstirii și ulterior localității este derivat de la eg, „cer, rai” și res, „deschizătură, breșă”, cu înțelesul de „Poarta Cerului” sau „Poarta Raiului”. Prin etimologie populară a fost pus în legătură cu cuvântul agrișă.
Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul actual al României.
În 1241, odată cu marea invazie tătară, așezământul monahal de la Igriș a fost asediat și distrus, iar biserica și mormintele regale au fost profanate. Distrugerea mănăstirii a fost descrisă de călugărul italian Rogerius, canonic al Diecezei de Oradea.
„XXXII: De destructione Nove-uille et monasterii de Egres. Uersus Orodinum et Chandinum procedere inceperunt, in medio eorum, Noua-uilli dimissa, nomen cuius Pereg fuerat, in qua homines septuaginta uillarum fuerant congregati, et dimisso monasterio Egres Cisterciensis ordinis, in quod tanquam munitum castrum se milites et multe domine receperant. Nec Tartari loca illa aggredi uoluerunt, quousque circumcirca esset terra totaliter desolata. (...) Tantem post paucos dies, dictum claustrum seu monasterium Egres obsederunt, et appositis eidem multis machinis, cum in ipso existentes nequirent resistere, ad manus et fidem ipsorum se, ut uita potirentur, reddiderunt.”
„XXXII: Despre distrugerea așezării Nova și a mănăstirii Igrișului. Înspre Arad și Cenad au început să se îndrepte și au lăsat în urmă Nova Villa, al cărui nume fusese Pereg, în care erau adunați oameni din șaptezeci de sate. Au lăsat în urmă și mănăstirea Igriș a ordinului cistercienilor, în care se strânseseră ca într-o fortăreață întărită soldați și multe doamne. Tătarii nu au vrut să atace locurile acelea până când țara din jur nu fusese complet prădată. (...) După câteva zile au asediat numitul cloașter sau mănăstire a Igrișului, așezând în față multe mașini de război, așa încât cei aflați înăuntru să nu poată rezista și să se predea în mâinile și paza lor, ca să-și păstreze viața.”
În 1241, marea invazie tătară a forțat numeroase familii din satele din împrejurimi să se refugieze în abație, dar invadatorii au masacrat întrega populație.[3]
La scurt timp după aceea, după anul 1247, mănăstirea a fost refăcută cu sprijin regal, însă a fost din nou ruinată în timpul răscoalei cumanilor din 1279 - 1283.
În anul 1357 avea doar șase călugări.[4] Abatele Martin de la Igriș, într-o scrisoare adresată papei în 8 noiembrie1499, arăta declinul și lipsurile materiale ale mănăstirii.[5] Abația a fost închisă în 1500.[6]
Imperiul Otoman a ocupat zona în anul 1551. Abația a fost distrusă de otomani în 1526.[2] Probabil că administrația otomană a dispus dărâmarea preventivă a mănăstirii, pentru a nu mai putea fi utilizată ca loc întărit, în caz de război. Satul Igriș s-a pustiit în secolul al XVII-lea.[7]
Ruinele mănăstirii pot fi văzute în apropiere de comuna Igriș din județul Timiș, în punctul Săliște (Kemenche) situat la cca. 9 km nord-vest de satul Igriș, fiind acoperite parțial de digul de protecție al Mureșului și de incinta Cantonului 4 al Companiei Apele Române.
La începutul secolului al XIX-lea se găseau deasupra ruinelor instalațiile unui joagăr. Ulterior a fost ridicată acolo noua primărie și biserica ortodoxă (1819), care au fost construite cu spolii ale mănăstirii.[9] Recent, sub ruinele cisterciene s-au găsit ruinele unei biserici și mai vechi construită, după părerea arheologilor, în secolul al XI-lea sau poate chiar al X-lea. [10]
Bibliografie
Ferenc Levente Hervay, Die Geschichte der Zisterzienser in Ungarn, în: 800 Jahre Zisterzienser im Pannonischen Raum, volum editat de Amt der Burgenländischen Landesregierung (Oficiul guvernamental din Burgenland), Klostermarienberg 1996, pag. 27-42.
K. Juhász, Die Stifte der Temeswarer Diözese im Mittelalter, Münster 1927, pag. 73-87.
