Termenul de normanzi, așa cum este folosit astăzi, se referă cu predilecție la aristocrația militară a populației normande, iar numele de normanzi este o adaptare a cuvântului indicând originea nordică a acesteia, „Northmen” ori „Norsemen”.
În realitate, la vremea invaziei Angliei, cea mai mare parte a „normanzilor” timpului erau proveniți din populațiile indigene ale estului Bretaniei și vestului Flandrei, ale căror conducători militari menționau mereu cu mândrie originea lor vikingă. De fapt, „normanzii originari”, care erau vikingi, începuseră să ocupe partea nord-vestică și nordică a Franței în cea de-a doua jumătate a secolului al IX-lea, care a devenit ulterior cunoscută ca Normandia. În 911 regele Carol al III-lea al Franței le-a oferit invadatorilor un loc de așezare, care se găsea în zona cursului inferior al Senei și care s-a extins mereu în timp, devenind ulterior Ducatul Normandiei. Târgul inițial consta în pământ contra loialitate; ca atare, conducătorul vikingilor originari, Rollo, a jurat credință regelui Carol al III-lea, numit „cel Simplu”.
Normanzii au aderat la creștinism, prin convertire totală, respectiv la familia limbilor galo-romanice, adoptând limba locului, care în timp va fi cunoscută ca limba normandă. Normanzii au creat de asemenea o nouă identitate culturală separată atât de cea a înaintașilor lor scandinavi cât și de cea a vecinilor lor francii. Cultura normandă, ca a tuturor comunităților migratoare era extrem de întreprinzătoare și adaptabilă, fapt care le-a permis pentru o bună perioadă de timp să ocupe teritorii aflate la mare distanță unele de altele.