Tradiția orală consemnează că în secolul al XVII-lea aici au viețuit câțiva pustnici, ce locuiau în chilii construite fiecare pe câte o colină, de unde și denumirea de Muntele Chiliilor.[5] Vârful acestui munte se numește Stirigoi după o plantă otrăvitoare care se găsește în această zonă – numită stirigoaie[3][B] și, care a influențat toponimia locurilor.[1]
Istoric
Viețuirea călugărilor de pe Muntele Chiliilor din secolul al XVII – consemnată de tradiția orală, a fost succedată conform surselor istorice – în 1924, de refugierea aici – pe fondul divergențelor de ordin canonic privind trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian, a unei obști de 10-12 călugărițe.[5] În anul 1936 – în contextul prigoanei instituite împotriva susținătorilor calendarului iulian[6], autoritățile civile și ecleziastice ortodoxe au distrus fizic așezământul ce aparținea de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, au alungat călugărițele și au dat bunurile bisericești rămase parohiei Tazlău.[5]
În 1937[3] – de acestă dată cu asentimentul Bisericii Ortodoxe Române și cu susținerea financiară a sondorilor de la schelele petroliere din zonă, se reînființează aici un schit de maici Acesta a fost distrus de un incendiu în 1956 și reconstruit un an mai târziu[3] cu contribuția populației locale. Doi ani mai târziu, în urma Decretului 410 printre mănăstirile desființate de autoritățile comuniste, s-a numărat și cea din Zemeș.[1][3][5]
Anul 1987 a adus cu el tentativa de redeschidere a Mănăstirii Stirigoi sub îndrumarea ieromonahului Natanail Amuceliniței[3][D], dar ritualul de resfințire a avut loc deabea în 1993[3][E]. În 1994 este numit aici stareț protosinghelulEmilian Ciobanu. Lucrările de renovare ale construcțiilor atacate de ciuperca lemnului de brad continuă și, ulterior se ridică în curte o cruce înaltă din metal – electrificată, în memoria eroilor revoluției din 1989.[2] Din păcate în 30 ianuarie2008 un nou incendiu a distrus biserica de lemn a mănăstirii.
Biserica (veche) din lemn, acoperită cu draniță, cu plan cruciform și 3 turle – una mare și alte două mai mici, oarbe pe pridvor, era situată pe o temelie de piatră. Pridvorul, în care intrarea se făce dinspre vest printr-o o ușă din stejar cu o cruce sculptată pe fața exterioară, era închis și cu pardoseală de ciment mozaicat. Intrarea în pronaos se făcea tot printr-o ușă din stejar – sculptată pe ambele fețe. iconostasul, deasemnei, era din lemn sculptat. Exista și un pridvor deschis.[2]
La scurt timp – cu sprijinul consiliului local Zemeș, a fost demarată activitatea de reconstrucție a lăcașului de cult central, de această dată din zid[1][5] de cărămidă[7] și, care va avea hramul Înălțarea Domunului.[8]
Repere geografice și constructive
Posibilitățile de acces implică folosirea drumului care merge de la Moinești spre spre Bolătău și, apoi după Zemeș accesul la stânga pe drumul petrolier[1] principal, cale de 12 km.[4]
Altitudinea complexului este la 1264 metri deasupra nivelului mării[1] (măsurată la nivelul crucii monumentale din curtea mănăstirii)[4]
clopotnița, structură amplasată în partea estică și construită din lemn susținut de un schelet metalic
o cruce electrificată[2] de metal de 26 de metri (după altă sursă 30 m[2]) înălțime
Repere turistice
Drumeții au la dispoziție aici câteva locuri de cazare.[8]
La o distanță de trei ore de mers pe coasta muntelui se găsesc 4 chilii săpate în pământ, actual părăsite. Opinia starețului mănăstirii este că au fost locuite de sihaștrii care coborau la Mănăstirea Tarcău – pentru a participa la viața religioasă de obște.[1]
Lângă complexul mânăstiresc[C] se află un complex de 3 lacuri[9] formate pe trepte de alunecare[9].
În relativă apropiere se mai află și alte obiective demne de a fi vizitate, cum sunt:
A Prelungirea secundară sudică situată la vest de Tazlăul Sărat, a culmii Goșmanu - Geamăna
B 2 plante erbacee din familia liliaceelor – toxice, cu inflorescențele dispuse în raceme (Veratrum album – cu flori albe și Veratrum nigrum – cu flori purpuriu-închis)[10]
Ghidul Mănăstirilor din Romania, Gheorghiță Ciocoi, Pr. Șerban Tica, Amalia Dragne, Diana-Cristina Vlad, Mihaela Voicu, Ed. Sophia, București, 2013, p. 190, ISBN 978-973-136-351-5
