Lithuania propria

Lituania pe „Mappa mundi” a lui Pietro Vesconte (1321). El a notat pe hartă Letvini pagani lituanieni păgâni.

Aria de răspândirea a limbii lituaniene în secolul al XVI-lea

Lituania pe o hartă din 1570

Harta evoluției teritoriale a Lituaniei din secolul al XIII-lea până în prezent

Lithuania propria (din latină se traduce ad-litteram ca: „Lituania originală” sau „Lituania propriu-zisă”; în lituaniană Didžioji Lietuva, Lituania Mare; în idiș ליטע, Lite) se referă la o regiune care a existat în cadrul Marelui Ducat al Lituaniei, unde a fost vorbită limba lituaniană.^[1] Lithuania propria definește în principal Ducatul Lituaniei, un teritoriu în jurul căruia a evoluat Marele Ducat al Lituaniei. Teritoriului i se poate urmări evoluția prin intermediul istoriei parohiilor creștine catolice înființate în teritoriile ocupate de populațiile baltice păgâne, după creștinarea Lituaniei din 1387. Lithuania Propria este considerată tot timpul deosebită de teritoriile rutene, atât prin limbă, cât și prin credință.^[2][3][4] Termenul latinesc Lithuania propria a fost folosit pe scară largă în Evul Mediu și a putut fi găsit pe numeroase hărți istorice până la Primul Război Mondial.^[5]

Lithuania propria este uneori numită Lithuania Major (Lituania Mare), în special în contrast cu Lithuania Minor (Lituania Mică).

Evoluția denumirii

Înainte de Marele Ducat al Lituaniei

Istoricii desemnează Lithuania propria (sau Țara Lituaniei în sens restrâns) ca o țară lituaniană care exista înainte de fondarea Marelui Ducat al Lituaniei, aflată în apropierea „Țărilor” Nalšiei , Deltuvei și Upytei. Istoricul polonez Henryk Łowmiański afirmă că Lithuania propria a fost nucleul viitorului Voievodat Trakai dintre râurile Nemunas, Neris și Merkys. Tomas Baranauskas consideră că^[6] Lithuania propria era regiunea din jurul localității Așmianî, care în acea perioadă era locuită de etnici lituanieni, acest teritoriu aflându-se în zile noastre în Belarus. Pe de altă parte, scriitorul și istoricul belarus Mikola Ermalovich afirmă (concluziile sale sunt puse la îndoială de alți istorici ^[7][8]) că așa-numită „Lituanie a letopisețelor” (belarusă Летапiсная Лiтва Letapisnaia Litva) s-a aflat în regiunea cursului superior al râului Neman,^[9][10], teritoriu care se află în Belarusul zilelor noastre.

În cadrul Marelui Ducat al Lituaniei

Istoricii utilizează deseori termenul Lithuania propria referindu-se la teritoriile locuite de etnicii lituanieni ^[11], pentru ca să le deosebească de teritoriile controlate de Marele Ducat al Lituaniei și locuite de ruteni, (înaintașii belarușilor și ucrainenilor), ruși, polonezi, evrei și membrii altor grupuri etnice.^[12] Din punct de vedere administrativ, acest teritoriu era acoperit de Voievodatul Vilnius, Voievodatul Trakai și Ducatul Samogiției.^[13] Această împărțire a continuat și după ce teritoriul Uniunii statale polono-lituaniane a fost împărțită între vecinii.^[14] După acest eveniment istoric, Marele Ducat al Lituaniei a fost împărțit din punct de vedere administrativ în Samogitia, Lithuania Propria și Rutenia.

Partea răsăriteană a Lithuania propria

Timp de mai multe secole, regiunile răsăritene și sudice ale teritoriului cunoscut ca „Lithuania proper”, cele care au fost în contact cu Rutenia și Polonia, deși au fost inițial locuite de etnicii lituanieni, au fost treptat rutenizate, polonizate și rusificate, iar teritoriul în care se vorbea limba lituaniană se redus în mod corespunzător. Părțile răsăritene ale Lihtuania propria au suferit pierderi uriașe de populație în timpul „Potopului” (ocuparea teritoriului Uniunii de către suedezi), Marelui Război al Nordului și al ciumei din 1710–1711. Imigrația ulterioară a rutenilor și a polonezilor în aceste teritorii a accelerat procesul de modificare a compoziției etnice a regiunii. A urmat un impuls semnificativ pentru denaționalizarea lituanienilor după ce Lituania a devenit parte a Imperiului Rus și, mai ales, după tipărirea cărților în limba lituaniană cu caractere latine a fost interzisă în 1864. Procesul a continuat în perioada în care regiunea a fost controlată de a Doua Republică Poloneză, când școlile cu predare în limba lituaniană și bibliotecile cu carete lituaniană au fost închise, iar mai târziu, când a fost ocupată de Uniunea Sovietică, când în regiune nu a funcționat nicio școală în lituaniană.

În prezent, au rămas „insule” importante de ale persoanelor vorbitoare de lituaniană în estul și sudul Lithuania propria (Regiunea Grodno din vestul Belarusului și Voievodatul Suwałki din nordul Poloniei]]. Un număr semnificativ de oameni care au ca limbă maternă belarusa continuă în zilele noastre să se definească din punct de vedere etnic ca lituanieni.^[15]

Tendințele din zilele noastre

La sfârșitul Primului Război Mondial, Consiliul Lituaniei a proclamat un reînființarea statului independent lituanian în teritoriile locuite de etnicii lituanieni. După negocierile cu Rusia bolșevică, o mare parte din Lithuania propria a fost recunoscută de sovietici ca parte a Republicii Lituaniene prin semnarea Tratatului sovieto-lituanian din 1920. Unele dintre aceste teritorii au fost, însă, revendicate de Polonia. Acest lucru a dus la o serie de conflicte militare și, în cele din urmă, la război.

În 1943, Antanas Smetona (care se afla în acel an în exil) a început să lucreze la un studiu, "Lithuania Propria".^[16] Cartea a fost dedicată istorie teritoriilor lituaniene mai înainte de polonizarea, rusifcarea și germanizarea lor, ca o contribuție la fundamentarea unei revendicări asupra unor teritorii nereturnate în timpul negocierilor care au urmat încheierii primei conflagrații mondiale. Opera sa a rămas neterminată și, pentru o lungă perioadă de timp, a fost disponibilă doar ca manuscris și a fost practic necunoscută contemporanilor.^[17]

În zilele noastre, Lituania nu mai are nicio pretenție teritorială în relație cu vecinii.^[18]

Note și bibliografie

1. Stone. Polish-Lithuanian state, 1386-1795. p.4
2. „Legacy of Medieval Lithuania”. Arhivat din original la 14 mai 2021. Accesat în 26 septembrie 2020. 
3. Гаучас П. К вопросу о восточных и южных границах литовской этнической территории в средневековье // Балто-славянские исследования. 1986. М., 1988. С. 195, 196.
4. Safarewicz J. Studia językoznawcze. Warszawa, 1967. S. 257-259
5. „POLONIÆ REGNUM UT ET MAGNUS DUCATUS LITHUANIÆ” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 24 noiembrie 2020. Accesat în 19 martie 2021. 
6. Baranauskas, Tomas (2002). „Kur buvo Lietuvos žemė?” (PDF). Lituanistica. 2: 3–18. Arhivat din original (PDF) la 28 septembrie 2007. 
7. Gudavičius, Edvardas (1996). „Following the Tracks of a Myth”. Lithuanian Historical Studies. 1: 38–58. Arhivat din original la 11 septembrie 2019. Accesat în 29 septembrie 2020. 
8. Насевіч В.Л. Працэс утварэння Вялікага княства Літоўскага (13-14 стст.) // Актуальныя пытанні гісторыі Беларусі ад старажытных часоў да нашых дзён. Мн., 1992. С. 54-63.
9. Виктор Верас. „Карта летапiснай Лiтвы”. Arhivat din original la 23 iulie 2011. Accesat în 5 octombrie 2010. 
10. Виктор Верас. „У истоков исторической правды / Летописи о местонахождении Литвы”. Arhivat din original la 8 octombrie 2010. Accesat în 5 octombrie 2010. 
11. Venclova, Tomas. „Native Realm Revisited: Mickiewicz's Lithuania and Mickiewicz in Lithuania”. Arhivat din original la 5 mai 2005. Accesat în 24 aprilie 2007. 
12. Ochmański, Jerzy (1981). Litewska granica etniczna na wschodzie od epoki plemiennej do XVI wieku (în poloneză). Wydawn. Nauk. Uniwersytetu im. Adama Mickiewicza. pp. 69–73. Accesat în 26 aprilie 2006. 
13. Viduramžių Lietuva Viduramžių Lietuvos provincijos Arhivat în 19 aprilie 2007, la Wayback Machine.. Retrieved on 2007.04.11
14. Hărți orinale ale Lithuania Propria:
    „Poloniae Regnum ut et Magni Ducatus Lithuaniae Accuratiss” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 24 noiembrie 2020. Accesat în 22 aprilie 2007. 
    „Poloniae Regnum ut et Magni Ducatus Lithuaniae Accuratiss” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 24 noiembrie 2020. Accesat în 22 aprilie 2007. 
15. Savukynas, Viriginijus (2003). „Etnokonfesiniai santykiai Pietryčių Lietuvoje istorinės antropologijos aspektu”. Kultūrologija. 10: 80–98. Accesat în 11 decembrie 2007. 
16. Smetona, Antanas. „Lithuania Propria”. Darbai ir dienos (în lituaniană). 2 (11): 191–234. 
17. Aleksandravičius, Egidijus. „Istorija ir politika”. Darbai ir dienos (în lituaniană). 2 (11): 185–190. 
18. Claudio Carpini, Storia della Lituania: identità europea e cristiana di un popolo, Città Nuova, 2007, ISBN: 978-88-31-10341-1, p. 199

Legături externe

• The map of the ethnic groups of the eastern Poland in 1921, after Norman Davies, God's Playground: A History of Poland: Volume II, 1795 to the Present; Columbia University Press: 1982