Leon Viorescu a fost absolvent în 1911 al Școlii de Belle Arte din Iași, făcând parte din generația lui Ștefan Dimitrescu și Tonitza cu care a fost foarte bun prieten. Profesia sa de bază pe tot parcursul vieții a fost de funcționar în cadrul Ministerului Cultelor începând din anul 1920. Stabilitatea financiară pe care i l-a dat locul de muncă a fost determinantă pentru traseu său artistic din arta plastică. Astfel, Leon Viorescu, alege pointilismul ca principalul mod de exprimare plastică abordat, stil pe care-l reinterpretează în stilul său propriu despre ce ar trebui să fie pictura. A creat în acest mod o atmosferă proprie ce-i aparține în totalitate, preluând doar o fațetă din această tehnică și anume acea sacadație a tușelor cu care construiește imaginile. Principala diferență dintre Signac, Dărăscu și Viorescu este exceptarea voită a interogației luminii. Viorescu în principal descompune mai întâi forma după care recompune cu minuțiozitate întregul.[2]
Viorescu a abordat peisajul, interioare, naturi statice, toate aceste definindu-l ca un maestru interbelic. Dintre toate temele, cele mai preferate au fost compozițiile de interioare la care se remarcă îndeosebi atmosfera creată, tipică și inconfundabilă.[2]
La Salonul Oficial din primăvara anului 1936 au fost expuse postmortem, optsprezece lucrări semnate de Leon Viorescu.[3]
„LEON VIORESCU nu este - pentru înțelegerea curentă - nici un artist perfect, nici un original.
Nu mânuiește penelul cu verva grigorescianismului plăcințiu al cutărui maestru „specific românesc” - și nici nu cată să exercite, scrijelind retina, cu afectarea morfinomanică braco - picaso -latiană, a atâtor desrădăcinați.
Fiindcă Leon Viorescu ignorează moda, ignorează trucul, ignorează până și inofensivele rețete tehnice, transmise din atelier în atelier, cari, suplinind experiențele seculare, ușurează munca lucrătorului și-i liberează căile creațiunii.
E în opera lui, însă, o atențiune, o sinceritate - (oh! blestemat cuvânt compromis de cronicari!!) - o nu știu ce cucernicie, o fierbere lăuntrică, O IZBUCNIRE NEPREFĂCUTĂ A UNUI SENTIMENT ÎNCĂ NEINTÂLNIT IN PLASTICA ROMÂNEASCĂ și pe care - vag - l'aș putea compara cu sentimentul ce se ițește și perzistă, - dându-i o particulară coloratură - în DOINA noastră bătrână...
Din toată opera acestui pictor, se mai degajează totuș nu știu ce sfântă resemnare, nu știu ce evanghelică umilință, care te surprinde, te încântă ca un psalm - și te absoarbe.
Dacă ești un adevărat artist - pornești din expoziția lui Leon Viorescu cu semntimentul că ai poposit o clipă pe tărâmuri neprihănite și biblic odhnitoare. Parc'ai fi primit un nou botez...”
^Societatea de mâine, anul XIII, București, trimestrul Mai 1936, No 4(al 354-lea dela apariție)- pe BCUCLUJ: Salonul Oficial de pictură și sculptură, pag. 109 - 110 - articol de Mihail Straje, accesat 22 februarie 2024
![Țara Bârsei - grafică prezentă la Salonul Oficial de desen și gravură din 1932[4]](Fi%C8%99ier:Leon_Viorescu_-_%C8%9Aara_B%C3%A2rsei.jpg)
