Deși descris deja în 1786 ca Agaricus cimicarius de micologul german August Batsch în volumul 2 al operei sale Elenchus Fungorum latine et germanice,[5] lumea micologiei s-a decis pentru denumirea Agaricus camphoratus determinată de micologului francez Pierre Bulliard drept nume binomial, epitetul fiind văzut mai potrivit. Descrierea precum ilustrația colorată sunt de găsit în volumul 2 al marii sale lucrări Histoire des champignons de la France din 1793.[6] În 1838, specia a fost transferată la genul Lactarius sub păstrarea epitetului de către renumitul savant suedez Elias Magnus Fries, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[7]
Celelalte încercări de redenumire ca de exemplu ale micologilor germani Paul Kummer în Galorrheus camphoratus (1871)[8] și Otto Kuntze în Lactifluus camphoratus (1891)[9] sunt acceptate sinonim, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.
Pălăria: are un diametru de 3-7 (9) cm, este destul de fragilă, higrofană, la început semisferică cu o cocoașă mică și ascuțită în centru, repede convexă cu marginea relativ răsfrântă spre picior, devenind cu vârsta din ce în ce mai adâncită în mijloc până la forma de pâlnie, prezentând și atunci aproape mereu o cocoașă mică respectiv o papilă centrală. Cuticula mată și uscată este inițial netedă sau ceva catifelată, din perioada de maturitate în regulă slab încrețită, fiind de culoare maroniu-roșcată, la bătrânețe cu un aspect brun-negricios sau vinaceu închis.
Lamelele: sunt destul de subțiri, dese, cu lameluțe intercalate de lungime diferită, aderate la picior, cu avansarea la vârstă ușor decurente și nu prea înalte. Coloritul oscilează între rozaliu-portocaliu în tinerețe și brun-roșiatic la maturitate, cu tendința de a se închide odată cu vârsta. Arată atunci deseori câteva pete mici brune și este nu rar acoperită de praful alb al sporilor.
Piciorul: are o înălțime de 3-6 (8) cm și o lățime de 0,6- 1 (1,3) cm, este neted, brumat albicios în tinerețe, mai mult sau mai puțin cilindric dar cu timpul adesea îndoit, fragil și gol pe interior din maturitate. Coloritul tijei tinde între brun-roșiatic, castaniu și chiar brun-negricios este mult mai închis decât la alți lăptari, fiind spre vârf mai deschis și spre bază mai închis. Nu prezintă un inel.
Carnea: este destul de subțire și fragilă, de culoare brun deschisă până maronie. Mirosul amintește intensiv de leuștean sau condimentul Maggi(de)[traduceți] cu nuanțe de cicoare, cumarină și schinduf, gustul fiind plăcut, puțin rășinos și amar din cauza sucului.
Laptele: este inițial albicios, devenind mai târziu în evoluție ceva apos, amintind de zer fiind de gust ușor rășinos și amar. Nu se decolorează la aer.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori rotunjori până slab elipsoidali cu un por de germen, ușor amilozi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi), suprafața fiind crestatä, fin reticulată și presărată cu negi ascuțiți lungi de până la 1,2 µm. Au o mărime de 8-9 x 7-8 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile, cu în mod normal 4 sterigme fiecare, sunt gros-cuneiforme și măsoară 30-45 x 8,5-11 microni. Cistidele (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer): cheilo-cistidele sunt destul de numeroase, cilindrice până fusiforme cu 23-45 × 3,5-7 microni, între ele apărând mereu câteva celule de mai multe ori septate cuneiform-cilindrice de până la 45 x 6 microni, iar pleuro-cistidele rare, adesea absente, sunt fusiforme în formă de sulă cu 35-55 × 7-10 microni. Cuticula are două straturi: cel de jos constă din hife slab elipsoidale de 15-40 x 12-25 µm, cel de sus din hife lunguiețe și mai mult sau mai puțin turtite nu prea izbitoare.[10][11]
Reacții chimice: Carnea ciupercii se colorează cu anilină de fenol peste roșiatic în brun de ciocolată, cu guaiacol imediat roșiatic până ruginiu, mai târziu roșu de vin, cu Hidroxid de potasiu imediat brun-măsliniu, cu fenol peste roșiatic în brun de ciocolată, cu sulfat de fier după 5 minute gri-verzui și cu tinctură de Guaiacum imediat roz-maroniu, iar după câteva minute brun-roșiatic-verzui.[12][13]
Din cauza laptelui său ușor amar, lăptuca camforată nu este una dintre ciupercile comestibile clasice, totuși este utilizată în stare uscată ca ciupercă de condiment. Mirosul amintește atunci deosebit de tare de leuștean cu nuanțe ușoare de curry, motiv pentru care ciuperca este destul de apreciată de unii culegători.[34] Spălat și stors bine, buretele poate fi prăjit cu bacon sau adăugat la alte soiuri într-o mâncare de ciuperci.
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 362-363, ISBN 3-405-12116-7
^ abLinus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 180-182, ISBN 3-426-00312-0
^August Batsch: „Elenchus Fungorum latine et germanice”, vol. 2, Editura Johann Jacob Gebauer, Halle (Saale) 1786, p. 59
^Pierre Bulliard: „Histoire des champignons de la France”, vol. 2, Editura Barrois le jeune, Belin, Croullebois, Bazan, Paris 1793, p. 493, tab. 567
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala 1836-1838, p. 335 [1]
^Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde…”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 127
^Otto Kuntze: „Revisio generum plantarum...”, vol. 2, Editura Arthur Felix, Leipzig 1891, p. 856
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. 394
^Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 52, ISBN 3-85604-060-9
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 557, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 459
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 308-309, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 386-387, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365-2, ISBN 3-405-12116-7
^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 208-209, ISBN 3-405-11568-2
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 176-178, ISBN 3-426-00312-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 350-351, ISBN 3-405-11774-7
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 354-355, ISBN 88-85013-46-5
^Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 181-182
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 180, ISBN 3-426-00312-0
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, tab. 390
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
.JPG)
_Fr_270575.jpg)
_Fr_71480.jpg)
.jpg)
.JPG)
_Fr_244742.jpg)
.JPG)
