Laboratoarele Naționale ale Departamentului pentru Energie al SUA
Harta celor 17 laboratoare naționale DOE în 2014.
Laboratoarele Naționale și Centrele Tehnologice ale Departamentului pentru Energie al SUA (în engleză: theUnited States Department of Energy National Laboratories and Technology Centers) reprezintă un sistem de facilități și laboratoare supravegheat de către Departamentului pentru Energie al SUA (în engleză: Department of Energy, DOE), în scopul progresului științei și tehnologiei, în vederea îndeplinirii misiunii DOE. Șaisprezece din cele șaptesprezece laboratoare naționale DOE sunt centre de cercetare și dezvoltare finanțate din fonduri federale, fiind administrate, gestionate și operate de către organizații din sectorul privat în cadrul unui contract de gestionare și operare cu DOE.
Istoric
Sigiliul oficial al Departamentului pentru Energie al SUA.
Sistemul laboratoarelor naționale centralizate este rezultatul eforturilor științifice masive din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care dezvoltarea de noi tehnologii (cum ar fi radarul, computerul și bomba atomică) s-a dovedit a fi decisivă pentru victoria aliaților. Deși guvernul Statelor Unite a început să investească serios în cercetarea științifică pentru securitatea națională încă din timpul Primului Război Mondial, abia la sfârșitul anilor 1930 și în anii 1940 s-au alocat resurse monumentale, sub auspiciile primului Comitet de Cercetare pentru Apărare Națională (ulterior Oficiul de Cercetare și Dezvoltare Științifică), organizat și administrat de inginerul Vannevar Bush de la MIT.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, înființarea de laboratoare centralizate (precum Laboratorul de Radiații al MIT, laboratorul lui Ernest O. Lawrence la Universitatea Berkeley din California sau Laboratorul Metalurgic la Universitatea din Chicago) a permis unui număr mare de oameni de știință să colaboreze pentru obținerea de obiective prestabilite, având la dispoziție resurse guvernamentale practic nelimitate.
În timpul războiului, Proiectul Manhattan – efortul nuclear al aliaților – a condus la înființarea mai multor zone secrete în scopul cercetării și dezvoltării materialelor necesare pentru construcția armelor nucleare. Printre acestea se numără un laborator din munții din New Mexico (condus de Robert Oppenheimer (Los Alamos), precum și cele de la Hanford (Washington) și Oak Ridge (Tennessee). Hanford și Oak Ridge au fost administrate de companii private, iar Los Alamos a fost administrat de o universitate publică (Universitatea din California). Succese suplimentare au fost obținut la Universitatea din Chicago în dezvoltarea reactorilor nucleari, ceea ce a dus la crearea Laboratorului Național Argonne (în vecinătatea orașului Chicago) și a altor instituții academice răspândite în întreaga țară.
După încheierea războiului, nou-înființata Comisie pentru Energie Atomică a preluat laboratoarele de război, prelungindu-le existența pentru o perioadă nedeterminată (inițial acestea au fost entități cu un timp de viață limitat pe durata războiului). Finanțarea și infrastructura au fost asigurate pentru a sponsoriza alte „laboratoare naționale”, atât pentru cercetarea clasificată, cât și pentru cercetarea fundamentală, în special în fizică. Fiecare laborator național și-a concentrat activitatea în jurul unor facilități sau echipamente scumpe (cum ar fi acceleratoarele de particule sau reactorii nucleari).
Majoritatea laboratoarelor naționale au menținut drept personal cercetătorii locali, dar au permis și cercetătorilor vizitatori să utilizeze echipamentul; deși prioritatea cercetătorilor locali sau a vizitatori a variat de la un laborator la altul. Prin centralizarea resurselor (atât monetare cât și intelectuale), laboratoarele naționale servesc drept exemplu pentru Big Science.
Între laboratoare au fost încurajate atât elementele de concurență cât și cele de cooperare. Deseori au fost create două laboratoare cu misiuni similare (cum ar fi Lawrence Livermore, proiectat să concureze cu Los Alamos), cu speranța că factorul concurențial asupra finanțării va crea o cultură a muncii de înaltă calitate. Laboratoarele care nu au avut misiuni suprapuse ar coopera între ele (de exemplu, Lawrence Livermore a cooperat cu Laboratorul Lawrence Berkeley, care era adesea în competiție cu Laboratorul Național Brookhaven). Ideea cooperării dintre laboratoarele regionale și universitățile locale pentru dezvoltarea nucleară a fost înaintată de Arthur Compton și Charles Allen Thomas, deși Leslie Groves a susținut ulterior că ideea i-ar aparține.[1]
Sistemul național de laboratoare (administrat inițial de către Comisia pentru Energie Atomică, apoi de Administrația pentru Cercetare și Dezvoltare în Domeniul Energiei și în prezent de Departamentul pentru Energiei) reprezintă unul dintre cele mai mari – dacă nu cel mai mare – sistem de cercetare științifică din lume. DOE oferă mai mult de 40% din finanțarea națională totală pentru fizică, chimie, știința materialelor și alte domenii ale științelor fizice. Multe laboratoare sunt administrate local de companii private, în timp ce altele sunt gestionate de universități, iar ca sistem se constituie într-una dintre componentele generale și de anvergură în ceea ce se numește „triunghiul de fier”: armata, mediului academic și industria.
Lista Laboratoarelor Naționale și a Centrelor Tehnologice ale DOE
Laboratoarele naționale
DOE gestionează în prezent șaptesprezece laboratoare naționale:
^Nichols, Kenneth David. The Road to Trinity: A Personal Account of How America's Nuclear Policies Were Made. New York: William Morrow and Company. p. 232. ISBN0-688-06910-X. OCLC15223648.
