Funcția lui Dirac, sau funcția delta, notată δ(x), nu este o funcție obișnuită, ci o funcție generalizată (sau o distribuție). Poartă numele fizicianului englez P.A.M. Dirac care a utilizat-o extensiv în formularea sa a mecanicii cuantice, dar prezența ei în matematică este mai veche și e de exemplu implicită în folosirea integralei Stieltjes. Introducerea ei simplifică considerabil prezentările diferitelor capitole ale fizicii matematice. Descrierea matematică riguroasă a statutului funcției lui Dirac (și a altor funcții generalizate) este datorită lui Laurent Schwartz.
Definiție
Calitativ, funcția delta poate fi concepută ca o funcție care este egală cu zero peste tot, cu excepția lui x=0 unde este infinită, dar astfel încât
pentru orice interval care conține pe x=0. De aceea se poate afirma că integrala indefinită a funcției Dirac este treapta unitate Heaviside
Deci funcția lui Dirac este „derivata” funcției Heaviside.
Pentru orice funcție φ(x), continuă în x=0, este adevărat că:
Aceasta poate servi ca o definiție posibilă a lui δ(x). Se pot defini și derivatele δ'(x),...δ(n) funcției δ(x) prin acțiunea lor asupra funcțiilor φ(x) cu un număr suficient de derivate în x=0, de exemplu:
(integrare formală prin părți).
Funcția δ(x-x0) are aceleași proprietăți ca și δ(x), referitoare însă la punctul x0. Pentru orice funcție φ(x), continuă pe axa reală, are loc relația:
Simbolul δ(ψ(x)) pentru o funcție diferențiabilă ψ(x), care se anulează în x0 și este monotonă se definește formal prin schimbarea de variabilă u=ψ(x):
unde φ(x) este presupusă continuă în x0. Dacă ψ(x) se anulează de mai multe ori, atunci trebuie împărțit corespunzător intervalul de integrare și rezultatul este o sumă după zerourile lui ψ(x). Ca un caz particular simplu vedem că acțiunea lui δ(-x) asupra oricărei φ(x) continuă în x=0 este aceeași cu a lui δ(x). Deci, δ(x) este o „funcție” pară:
Funcția δ(x) poate fi privită ca limita (în sensul acțiunii asupra unor funcții suficient de netede în x=0) a unui șir de funcții care cresc indefinit în x=0, devenind în același timp din ce în ce „mai înguste”: un exemplu util este:
Tratatul standard de teoria distribuțiilor este acela al lui I.M. Gelfand și G.E. Șilov . O introducere rapidă este în capitolul II al cărții lui V.S. Vladimirov. O introducere originală, foarte ușor de citit și în același timp riguroasă este cartea lui M.J. Lighthill.
Bibliografie
I.M. Gelfand, G.E. Șilov: Funcții generalizate, Editura științifică și enciclopedică, București 1990.
V.S. Vladimirov, Ecuațiile fizicii matematice, Editura științifică și enciclopedică, București 1980.
M.J. Lighthill, Introduction to Fourier analysis and generalized functions, Cambridge University Press 1958.
Strategi Solo vs Squad di Free Fire: Cara Menang Mudah!