Farul de pe insula Stephens / Takapourewa este unul dintre cele mai puternice faruri din Noua Zeelandă, cu o rază de acțiune de 18 mile marine (33 km).[1] Cocoțat la 183 de metri în vârful insulei Stephens, străjuiește Strâmtoarea Cook și Golful Tasman / Te Tai-o-Aorere, în vârful Insulei de Sud / Te Wai Pounamu. Lumina albă clipește o dată la șase secunde dintr-un turn alb de fontă.[2]
Lumina este operată de la distanță de la biroul din Wellington al Maritime New Zealand.[3] A fost aprinsă pentru prima dată pe 29 ianuarie 1894,[4] și a devenit automatizată la 31 martie 1989, fiind unul dintre ultimele faruri din Noua Zeelandă care a fost automatizat.[5]
Intrarea în sit și în turn se face numai cu permis, deoarece face parte din Rezervația Naturală a insulei Stephens, gestionată de Departamentul de Conservare.[6] Astăzi găzduiește tuatara, nu există oameni, dar există și un mit urban despre o pisică pe nume Tibbles.
Istorie
Numele maori al insulei, Takapourewa, provine de la timpurile când insula era acoperită de copacii takapou. Takapou – mai cunoscut sub numele de matipo – copacii au crescut până la malul apei, dând efectul că insula plutea deasupra mării. Cuvântul maori pentru plutitor este rewa; prin urmare, Takapou-rewa.[7]
În 1770, căpitanul James Cook a trecut pe lângă ea și a numit insula după Sir Philip Stephens, secretarul Consiliului Amiralității Britanice.[7]
Pe măsură ce noua colonie a crescut în anii 1850, insula a fost identificată ca fiind o locație evidentă pentru o rețea de faruri care urmau să fie ridicate pe promontorii semnificative de-a lungul coastei de 15.000 de kilometri a Noii Zeelande.[8] Acest loc a fost propus pentru prima dată în 1854 și din nou în 1888, după ce vasul Weathersfield a naufragiat în apropiere.[1] Mai mulți factori, inclusiv izolarea, strâmtoarea Cooks și terenul abrupt, au făcut ca acesta să fie dificil și periculos de construit.[9] În plus, este cea mai înaltă altitudinea deasupra nivelului mării dintre farurile din Noua Zeelandă.[8] Înainte ca farul și locuințele asociate să poată fi construite, un grup de lucru a sosit în 1891 pentru a construi o platformă pentru bărci și un tramvai vertical pe stâncile abrupte.[10]
Componentele originale ale farului au fost obținute din Edinburgh[8] și Franța.[11] Costul estimat de 9.349 de lire sterline a fost de două ori mai mare decât prețul multor altor faruri din Noua Zeelandă.[3] Pe atunci, cele cinci lămpi cu fitil cu parafină au făcut ca acesta să fie cel mai strălucitor far din Noua Zeelandă.[1][3]
Māpou nativ (matipo roșu) a fost îndepărtat pentru a face loc oilor și bovinelor și tramvaiului vertical.[12] Distrugerea habitatului și pisicile sălbatice sunt considerate motivul pentru care nu mai cântă păsările native tui, pasărea clopot și saddleback.[1][10] Prin contrast, când Edward Lukins, un colecționar de exemplare de istorie naturală, a vizitat insula la scurt timp după ocuparea insulei, el a înregistrat 31 de specii de păsări, împreună cu două specii de melci de uscat și patru de șopârle.[11]
Pentru îngrijitorii farului și familiile lor a fost un post singuratic și dificil, cu o urcare perpendiculară de la barcă în casă. Pe lângă menținerea aprinsă a luminii, ei au acționat ca îngrijitori ai faunei sălbatice și observatori ai coastei în timpul celui de-al doilea război mondial.[8][9] Izolarea a făcut ca boala să fie un risc serios. De exemplu, în mai 1909, un medic și o asistentă au fost trimise de urgență din Wellington pentru a înăbuși un focar de scarlatină.[13]
Într-o notă mai pozitivă, în 1947, farul figura pe o timbru poștal de patru pence.[5] La un moment dat, erau trei îngrijitori și o școală mică.[12] La mijlocul anilor 1960, Jeanette Aplin și familia ei au locuit pe insulă timp de șase ani. Ea și-a spus povestea în Soția paznicului farului, o poveste despre auto-descoperire, mici detalii domestice ale unei comunități a farului și pofta ei pentru izolarea de societatea de zi cu zi.[14]
^ abBaldwin, Olive (). Story of New Zealand's French Pass and D'Urville Island. Christchurch City Libraries: Plimmerton [N.Z.] : Fields Publishing House, 1979-1983. ISBN9780959757712.
