Articulată în ultimii 20 de ani, critica feministă a limbajului încorporează un set comun de preocupări și teme în ciuda unui număr mare de perspective și pradigme teoretice sau a unor rezultate empirice de multe ori contradictorii.
Astfel, fundamentală studiului limbajului dintr-o perspectivă feministă este tema „tăcerii și a excluderii”, care ridică deopotrivă și problema găsirii unei voci autentice în care femeile să se exprime. Tema reprezentării, în care sensul cultural al genului este construit și contestat, reprezintă o a doua preocupare majoră a criticii feministe a limbajului. Cea de a treia direcție principală se concentrază asupra modului și scopului pentru care identitatea noastră de gen este determinată de comportamentul lingvistic.
„Vorbirea” și „tăcerea” sunt metafore puternice ale discursului feminist menite să ilustreze modurile în care femeilor li se neagă dreptul și posibilitatea de a se exprima liber. Desigur, nu este vorba de deprivarea femeilor de orice posibilitatea de a folosi limba, ci de faptul că genurile lingvistice asociate de obicei femeilor (bârfa, flecăreala, scrisorile, jurnalele) sunt uzuri ale limbii care țin aproape exclusiv de sfera privată (spațiul familial, comunitățile mici, etc). În domeniul public al culturii oficiale acest tip de genuri lingvistice sunt devaloziate și dezavuate. Pe de altă parte, femeilor le este de foarte multe ori redus și chiar interzis (în diferite culturi) accesul la registre lingvistice de prestigiu cum ar fi limbajul ceremonialului religios, retorica politică, discursul legal, discursul științific și poetic etc. În aceste circumstanțe, femeile sunt adesea reduse la tăcere fie direct prin interdicții sau tabuuri explicite, fie indirect prin tirania nevăzută a obiceiurilor și mentalităților (Kaplan, 1986). Există societăți în care femeilor le este interzis să vorbească în afara caselor lor, sau în prezența superiorilor, sau le este interzis să pronunțe numele rudelor masculine ale soților, sau fie chiar cuvinte care au similarități fonetice cu unele cuvinte interzise în acele culturi (Bodine, 1975, Jespersen 1992). Desigur, în societățile moderne asemenea practici nu mai există, dar există alte tabuuri restrictive cum ar fi folosirea limbajului obscen de căte femei, sau de către bărbați în prezența femeilor. Femeilor le este încă interzisă practicarea oratoriei liturgice în multe religii contemporane. Tăcerea nu înseamnă exclusiv lipsa accesului la aceste tipuri de discurs, ea poate fi determinată de autocenzura pe care și-o impun femeile de teama de a nu fi ridiculizate sau ignorate.
În aceste condiții culturale, feministele au pus problema exprimării „autentice” a femeilor, a unei scriituri autentice (Woolf, 1989; Mills 1995). Dacă femeile au în cele din urmă acces la discursul public, îndeosebi la literatură și cultură, atunci se pune problema acceptării normelor tradiționale strict masculine cu privire la teme, modalități stilistice. Unele feministe au propus găsirea unor moduri de a scrie care să recunoască și să încerece să exprimne „diferența” femeilor. Aceasta nu înseamnă că ele vor scrie despre lucruri diferite, sau vor refacă în totalitate un stil literar, sau chiar limba în sine. Pe de altă parte, în anii 80’ conceptul de “limbaj al femeilor” (women’s language), lansat de Robin Lakoff (1975) a fost amplu dezbătut.
Una din obiecțiile aduse noțiunilor de scriitură feminină (écriture féminine) și limbaj al femeilor a fost esențialismul noțiunii de diferență a femeilor, care polarizează excesiv cele două genuri, feminin și masculin. De asemenea, li s-a reproșat promotoareleor acestor concepte, mai ales din partea lingviștilor, utopismul și a-istoricismul lor: deși se pot schimba unele convenții ale uzului lingvistic (și feministele au reușit chiar să schimbe unele dintre ele – vezi limabjul non-sexist) nu se poate reinventa total limba, după cum propun unele feministe (Mary Daly: 1987). Limba depinde de facultățile cognitive înnăscute ale oamenilor pe de o parte, iar pe de alta uzul lingvistic este o practică socială care depinde de istoria și condițiile de viață ale vorbitorilor; ea care nu poate fi schimbată prin întreprinderi individuale. Nu putem vorbi din afara structurii, nici despre limbă nici despre societate. În consecință feministele pot lupta împotriva structurii dinăuntrul ei, contestând, criticând reprezentarea femeilor în limbaj și discurs.
La nivelul reprezentării femeilor, a experiențelor și preocupărilor acestora, în limbaj, contribuția majoră a feministelor a fost definirea limbajului sexist și a discursului sexist, precum și a modalităților de luptă împotriva unor astfel de practici lingvistice și sociale. Lumea, așa cum este ea reflectată la nivelul limbii, reprezintă o perspectivă predominant masculină, în concordanță cu credințele stereotipe despre bărbați, femei și relațiile dintre ei. Sexismul în limbă este de obice analizat la nivelul opțiunilor lingvistice în termeni de opțiuni gramaticale (folosirea pronumelui de persoana a treia masculin el, ei cu sens generic, de exemplu) și/sau lexicale (folosirea cu preponderență a unor cuvinte cu sensuri peiorative, negative pentru descrierea experiențelor femeilor).
Cea de a treia temă centrală a interesului feminist în lingvistică (și cea mai animată, până acum), cea a comportamentului lingvistic, s-a concentrat în principal asupra diferențelor (și mult mai puțin asupra similitudinilor) între stilurile de vorbire ale femeilor și bărbaților. Analizele și cercetările întreprinse au conturat existența a trei mari pardigme explicative, denumite convențional a deficitului, dominanței și diferenței. Paradigma deficitului afirmă că felul de a vorbi al femeilor este prin natură și cultură, deficient față de cel al bărbaților. Prin educație de pildă, femeile nu sunt învățate să fie îndrăznețe, persuasive (Crawford, 1995), calități care sunt percepute ca fiind deficitare femeilor. Pardigma dominanței susține că modul de a vorbi al femeilor nu este legat intrinsec de genul lor ci de poziția socială subordonată pe care o au în raport cu bărbații, variabila cheie fiind aici puterea (vezi Limbă, gen, putere). Paradigma diferenței explică modul diferit de vorbire a femeilor prin faptul că acesta reflectă norme sociale și lingvistice specifice subculturilor feminine în care ne formăm în primii ani ai vieții. Diferențele lingvistice dintre bărbați și femei sunt de tipul diferențelor dintre vorbitorii a două culturi diferite.
Note
- Bodine, Ane, 1975 Sex Differentiation in Language în B. Thorne and N. Henley (eds.) Language and Sex: Difference and Dominance, Rowley, MA: Newbury House.
- Crawford, Mary 1995, Talking Difference, London: Sage.
- Daly, Mary, 1987, Webster’s First Intergalactic Wickedary of English Language. Boston, MA: Beacon Press.
- Mills, Sara, 1995, Femnist Stylistics, London: Routledge.
- Jespersen, Otto 1992, The Woman în Language: Its Nature, Development and Origin. London: Allen & Unwin.
- Kaplan, Cora, 1986 Language and Gender în Sea Changes, London: Verso.
- Lakoff, Robin, 1975, Language and woman’s place, New York, Harper and Row.
- Woolf, Virginia, 1929, A Room of One’s own, London: Granada.
Bibliografie
Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002, Otilia Dragomir.
