Familia Cortinariaceae a fost descrisă pentru prima dată de micologul francez Roger Heim (1900-1979) în 1934 și folosită în urmă.[4] Dar micologul ceh Zdeněk Pouzar a descoperit și arătat greșeli făcute de francezul și a corectat conținutul în 1983. Taxonul dat de Heim a fost însă conservat (nomen conservandum).[5]
Această familie de ciuperci a fost la început una uriașă precum de cea mai mare diversitate din Regnul Fungi, cu peste 2100 de specii împărțite în 52 de genuri.[6] Dar între timp, multe genuri au fost transferate în familii noi sau declarate subspecii ale genului Cortinarius, ca de exemplu Crepidotus (Fr.) Staude (1857), CuphocybeR.Heim (1951) Cyanicium Locq. (1979), DescoleaSinger (1952), FlocculinaP.D.Orton (1960), HydrocybiumEarle (1909), GomphosO.Kuntze (1891), Inoloma (Fr.) Wünsche (1877), Phlegmacium (Fr.) Wünsche (1877), RozitesP.Karsten (1879) sau SphaerotrachysFayod (1889).
Se discută de asemenea în prezent, dacă genurile destul de mari Gymnopilus și Dermocybe ar mai face parte din grupa Cortinariaceae-lor.
Descriere
Diverși Cortinarius
Pălăria: este în mod normal destul de voluminoasă și cărnoasă, la diverse specii însă numai pieloasă, fragilă sau fibroasă, mai mult sau mai puțin apoasă, depinzând de soi. Resturi ale vălului parțial rămân la marginea ei care este uneori dungată. Cuticula poate fi uscată, mătăsos-fibroasă, radial-fibroasă, solzoasă sau lipicioasă până mucegăioasă. Coloritul variază tare, reprezentând aproape toate culorile de la albicios până la brun închis sau albastru.
Lamelele: sunt mereu largi și distanțate, adesea bombate cu lame intercalate precum aderente la picior, fiind inițial protejate mereu de o cortină, formată din fibre foarte fine ca păienjeniș.
Sporii: sunt ovoidali până slab elipsoidali, netezi sau ornamentați până fin verucoși, adesea cu pielița puțin alb-fibrinoasă, coloritul fiind brun sau uneori negricios. Basidiile poartă 2 sau 4 spori.
Piciorul: este situat central sa excentric, cilindric și fibros, uneori cu o bază bulboasă, adesea presărat cu resturile vălului universal, rămas ca o cortină nu numai pe marginile pălăriei ci și pe picior, Aspectul exterior variază de la uscat până la unsuros sau mucegăios. Prezintă nu rar o manșetă respectiv o zonă inelară sesizabilă.
Carnea: este de obicei moale în pălărie și fibroasă în picior, fiind ori albicioasă, ori pronunțat și viu colorată, cu gust și miros foarte diferit.[2][3][7][8]
^ abPaul F. Cannon, Paul M. Kirk: „Fungal families of the world”, Editura CABI Europe, Wallingford, Oxfordshire (UK) 2007, ISBN 978-0-85199-827-5, p. 87
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 46-47, ISBN 3-405-12116-7
^Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 150-151, ISBN 978-3-8427-0483-1
^H. Oubrahim, J. M. Richard, D. Cantin-Esnault, F. Seigle-Murandi, F. Trecourt: „Novel methods for identification and quantification of the mushroom nephrotoxin orellanine - Thin-layer chromatography and electrophoresis screening of mushrooms with electron spin resonance determination of the toxin”, insa: „Journal of Chromatography”, nr. 758 (1), 1997, p. 145-157
Heinrich Lohwag: „Anatomie der Asco- und Basidiomyceten”, vol. 6, Editura Borntraeger, Berlin 1965
Erhard Ludwig: „Pilzkompendium: Cortinariaceae (Galerina, Hebeloma, Inocybe, Phaeolagera, Cortinarius, mit den Untergattungen Cortinarius, Dermocybe, Leprocybe, Phlegmacium”, partea I, vol. 4, Editura Fungicon-Verlag, Berlin 2017, ISBN ISBN 987-3-940316-04-2
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Rolf Singer: „Flora neotropica”, Editura Halner Publishing Company, New York – Londra 1970
_Fr_102560.jpg)
.jpg)
.jpg)
