Fory Etterle — dr. Rim, medic de origine germană, profesor universitar de anatomie (menționat Fory Eterle)
Irina Petrescu — Elena Drăgănescu-Hallipa, urmașă a unei familii de moșieri, fosta logodnică a prințului Maxențiu și actuala soție a lui George Drăgănescu
Ovidiu Iuliu Moldovan — Vasile („Lică”) Petrescu, fante de mahala, fost ofițer de cavalerie, verișorul Linei
Ica Matache — Lina Rim, medic mamoș, soția profesorului Rim, rudă a Elenei Drăgănescu
Dana Comnea — Mini, confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim, prietena lui Nory
Carmen Maria Strujac — Ada Razu, unica moștenitoare a celei mai mari fabrici de făină din țară, soția prințului Maxențiu (menționată Carmen Strujac)
Cornel Coman — George Drăgănescu, industriaș milionar, proprietarul mai multor fabrici și director al unei bănci
Mihaela Gagiu — Anastasia („Sia”) Petrescu, infirmiera profesorului Rim, fiica naturală a lui Lică și a Linei
Radu Ionescu — prințul Maxențiu, aristocrat bolnăvicios și ramolit, proprietarul moșiei Plăesele, fostul logodnic al Elenei Drăgănescu
Dorin Varga — Paul Marcian, muzician de talie europeană, vărul prințului Maxențiu
Ada D'Albon — Nory Baldovin, fiica boierului Baldovin dintr-o relație extraconjugală, confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim (menționată Ada Azimioară)
Ovidiu Schumacher — Vladici/Vardali, aristocrat autentic, colportor de știri mondene, fruntaș al unei facțiuni conservatoare
Lianne Birenberg — Mika-Lé („Norica”), fiica Lenorei Hallipa dintr-o relație extraconjugală, sora vitregă a Elenei Drăgănescu (menționată Liane Birenberg)
Dan Grecescu — unul din cei doi frați gemeni ai Elenei Drăgănescu, care lucrează ca preparatori în laboratorul profesorului Rim
Emil Grecescu — unul din cei doi frați gemeni ai Elenei Drăgănescu, care lucrează ca preparatori în laboratorul profesorului Rim
Dan Nanoveanu — servitorul din casa prințului Maxențiu
Filmările s-au desfășurat în toamna anului 1974 și primăvara anului 1975[2] pe străzi din vecinătatea clădirii Televiziunii Române, care au trebuit să fie adaptate pentru a recrea atmosfera anilor 1920 cu trăsuri de epocă.[3] Ele au fost întrerupte pentru o vreme de Dinu Săraru, redactorul șef al Redacției Culturale a TVR, ca urmare a faptului că se dorea ascunderea recreării unei atmosferi decadente în timpul congresului al XI-lea al Partidului Comunist Român, care avea loc în noiembrie 1974.[3] Realizatorii au mutat locul filmării la o distanță de 500 de metri de clădirea Televiziunii, ceea ce a necesitat transportarea zilnică pe jos a recuzitei și costumelor.[3] Ca urmare a faptului că acțiunea filmului avea loc în anii 1920,[3] filmul a fost realizat pe peliculă alb-negru cu format de 16 mm[2] și conține cartoane și vigniete vizuale tipice epocii filmului mut.[3]
Criticul Gelu Ionescu scria într-un articol publicat în aprilie 1975 în revista Cinema că regizorul Dinu Tănase, un „artist cu rar talent” cu „virtuțile unui regizor de cert viitor”, a fragmentat acțiunea stufoasă a unui roman clasic considerat anterior neecranizabil, prilejuind spectatorilor „o întâlnire neașteptat de matură și de sensibilă cu complexitatea tulbure, echivocă a personajelor Hortensiei Papadat Bengescu” într-un „omagiu” cinematografic adus scriitoarei.[4] Filmul creează, în opinia criticului, o atmosferă livrescă cu personaje pedante, pusă în valoare de „interpretări de egală virtuozitate în roluri atât de dificile”, printre care iese în evidență în mod deosebit cea a Irinei Petrescu, care-și joacă rolul „cu o distincție și virtuozitate de excepție”.[4] Concluzia criticului este că ecranizarea romanului Hortensiei Papadat-Bengescu se dovedește a fi „o peliculă inventivă și rafinată”.[4]
De asemenea, o recenzie publicată în Almanahul Cinema din 1976 consemna următoarele: „Dinu Tănase, de data asta scenarist și regizor, a întârziat asupra romanului cu o înțelegere complexă și subtilă a universului de neliniștită sensibilitate în care se desfășoară întâmplările de pe «ecranul» literar al Hortensiei Papadat Bengescu. O lume «de ieri», dezarticulată, o lume de panopticum, peste care muzica lui Bach, gravă, plutește ca o amenințare”. În lucrarea Istoria filmului românesc (1897-2000) (2000) criticul Călin Căliman considera că acest film este „un exercițiu de stil incitant și convingător”.[6]
.jpg)
.svg){kind=small}
