Specia a fost descrisă pentru prima dată ca Agaricus virens de micologul italian Giovanni Antonio Scopoli în volumul 2 al operei sale Flora carniolica exhibens plantas Carnioliae indigenas din 1772[6] și transferată corect sub taxonul Clitocybe virens de către micologul italian Pier Andrea Saccardo, de verificat în volumul 5 al marii sale lucrări Sylloge fungorum omnium husque cognitorum din 1887.[7]
Deci denumirea lui Scopoli este cea mai veche, una altă a fost hotărâtă nume binomial, fiind valabilă până în prezent (2018), anume Agaricus odorus al micologului francez Pierre Bulliard din volumul 4 al operei sale Histoire des plantes vénéneuses et suspectes de la France din 1784[8] și redenumită de micologul german Paul Kummer în cartea sa Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen („Ghid pentru știința micologiei, fără ciupercuțe de mucegai și prea mici mucoase și nucleici”) din 1871.[9]
Numele dat de Scopoli/Saccardo mai este folosit din când în când, spre deosebire de celelalte încercări de redenumire, care, deci acceptate sinonim, sunt neglijabile.
Pălăria: are un diametru de 4-10 cm, este destul de cărnoasă, inițial convexă cu marginea răsfrântă în jos, apoi plată, repede adâncită în mijloc, prezentând adesea un gurgui central signifiant, marginea fiind atunci ondulată, câteodată cu rupturi. Cuticula este inițial mătăsoasă, mai târziu netedă. Coloritul este de obicei gri-verzui, în tinerețe chiar albăstrui, dar există și o formă albă. Mai departe, se arată mai închis la umezeală și mai deschis la secete precum albicios-maroniu, albicios-verzui sau cu diferite nuanțe de gri la bătrânețe.
Lamelele: sunt destul de aglomerate și late, slab decurente sau aderente la picior, cu lameluțe intercalate, parțial bifurcate și de culoare mai deschisă ca pălăria, slab ocru-verzuie până galben-maronii, tinere chiar albicioase precum la forma albă de aceiași culoare cu pălăria.
Piciorul: are o înălțime de 4–7 cm și o lățime de 0,7-1,2 cm, este neted, la început brumat, rezistent, cilindric și nu rar puțin îndoit, în partea inferioară puțin îngroșat un pic ca o măciucă, la început plin apoi gol în interior, prezentând un fetru micelian gros și alb la bază. Coloritul poate fi murdar albicios sau slab albastru-verzui, adesea parțial cu nuanțe maronii sau îngălbenind (nu la forma albă). Tija nu are inel.
Carnea: este palid verzuie (respectiv albă), destul de cărnoasă, higrofilă, moale în pălărie, dar destul de consistentă în picior. Mirosul dulceag este puternic de anason, mai ales în stadiu tânăr al buretelui, iar gustul plăcut și aromatic.
Caracteristici microscopice: are spori slab elipsoidali, ușor în formă de picătură, netezi, hialini (translucizi), neamiloizi (nu intră în reacție cu iod), având o mărime de 6-7 x 3-4 (5) microni. Pulberea lor este crem-rozalie (respectiv albă).[3][5][10]
Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu tinctură de Guaiacum încet albastru-verzui închis.[11][12]
C. odora, lamele și picior
C. odora, aspect lateral
C. odora mai tinere
C. odora bătrân
C. odora la umezeală
C. odora, formă albă
Confuzii
Datorită variații albe, această ciupercă poate fi confundată cu multe alte soiuri comestibile până letale cum sunt: Clitocybe amoenolens – fără imagine (letal, cuticula de colorit mai brun-roz, lamelele foarte asemănătoare, miros puternic de iasomie, pere coapte sau viorele, nu de migdale),[13]Clitocybe clavipes sin. Ampulloclitocybe clavipes (comestibil, dar otrăvitor cu alcool, miros de ciuperci, slab fructuos),[14]Clitocybe dealbata (letal, mai mic cu un diametru de 2,5-5 cm, nu crește în păduri, miros de faină),[15]Clitocybe fragrans (otrăvitor, foarte asemănător cu referire la amplasament și miros, dar mai mic cu un diametru de 3-6 cm),[16]Clitocybe geotropa (comestibil, mai mare, miroase asemănător),[17]Clitocybe metachroa (necomestibil, crește numai în păduri de conifere, carne foarte fibroasă și elastică, miros pământos, nu de anason),[18]Clitocybe phyllophila sin. Clitocybe cerussata (letal, se dezvoltă numai în păduri de foioase, miros dulcișor în tinerețe),[19]Clitocybe rivulosa (letal, ceva mai mic cu un diametru de 2-7 cm, nu crește în păduri, nu miroase de anason).[20]Clitocybe sinopica (comestibil),[21]Clitocybe squamulosa (comestibil),[22]Clitopilus prunulus (comestibil),[23]Lepista flaccida sin. Clitocybe flaccida (comestibil),[24]Lepista gilva (comestibil, mai mare, cu pete apoase pe pălărie),[25]Stropharia aeruginosa (comestibil, pălărie scămoasă mai ales pe la margine, fără miros de anason)[26] sau Stropharia caerulea (comestibil, pălărie scămoasă mai ales pe la margine, mai violet-albăstriu, fără miros de anason).[27]
Ciupercile mai mici albe sunt aproape întotdeauna periculoase! Începători ar trebui să evite mereu ciupercile albe de genul Clitocybe!
Specii asemănătoare în imagini
!!!Clitocybe dealbata!!!
!!Clitocybe-fragrans!!
!Clitocybe clavipes sin. Ampulloclitocybe clavipes!
Clitocybe geotropa
!Clitocybe metachroa!
!!!Clitocybe phyllophilla sin. cerussata!!!
!!!Cllitocybe rivulosa !!!
Clitocybe sinopica
Clitocybe maxima
Clitocybe squamulosa
Clitopilus prunulus
Lepista sin. Clitocybe flaccida
Lepista gilva
Stropharia aeruginosa
Stropharia caerulea
Valorificare
Anasonul cenușăresei este o ciupercă parfumată și mirosul rămâne parțial după pregătire. Astfel se indică consumul împreună cu alte ciuperci. După uscare își pierde mirosul.
^Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 506, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 322-323/1, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 306-307, ISBN 88-85013-37-6
^ abBruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 354-355, ISBN 88-85013-46-5
^Ioannis Antonio Scopoli: „Flora carniolica exhibens plantas Carnioliae indigenas”, vol. 2, Editura Johann Paul Krauss, Viena 1772, p.437 [1]
^Pier Andrea Saccardo Sylloge fungorum omnium husque cognitorum, vol. 5, Editura Sumptibus auctoris typis Seminarii, (apoi R. Friedländer und Sohn, Berlin), Padova 1887, p. 152
^Pierre Bulliard: „Histoire des plantes vénéneuses et suspectes de la France, vol. 4, Editura P. Fr. Didot le jeune, Paris 1784, p. 176
^Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen, cu 80 de ilustrații litografice, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 121
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. III, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928,tab+ p. 100
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 132, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 69
^Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 33, 117, 120, ISBN 978-1-4454-8404-4
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 340-341, ISBN 3-405-12116-7
Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-7 vezi și sub "Note"
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8</ref>
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, ISBN 3-85604-060-9
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0
_(5).jpg)
._Locatie,_Hortus_(Haren,_Groningen)_01.JPG)
_P._Kumm_183658.jpg)
.JPG)
.JPG)
.jpg)
