Washington a pregătit poziția defensivă la sud de pârâul Assunpink, imediat la sud de Trenton. Cornwallis a avansat dinspre Princeton către Trenton în ziua de 2 ianuarie, dar armata sa a fost întârziată de pușcașii lui Edward Hand, iar avangarda a ajuns în Trenton abia pe înserat. După trei asalturi împotriva pozițiilor americane, toate respinse, Cornwallis a hotărât să aștepte și să termine bătălia a doua zi. Washington a ieșit cu armata în acea noapte și l-a atacat pe Mawhood la Princeton a doua zi, după care britanicii au evacuat armata din mare parte din New Jersey.
La Trenton, Washington s-a confruntat cu o dilemă. Marea majoritate din oamenii săi erau încorporați doar până la 31 decembrie, iar el știa că armata avea să se destrame dacă nu-i convinge să rămână.[11] Astfel, în ziua de 30, Washington le-a cerut oamenilor să rămână încă o lună, promițându-le zece dolari în plus.[12] A cerut oricui dorește să se ofere voluntar să înalțe flinta, dar nimeni nu s-a oferit.[13] Washington și-a adus apoi calul în fruntea armatei, spunând: „Bravii mei tovarăși, ați făcut tot ce v-am cerut și mai mult decât ar fi fost de așteptat; dar este la mijloc țara voastră, nevestele voastre, casele voastre și tot ce vă este vouă mai drag. V-au ostenit greutățile și truda, dar noi nu știm cum să vă cruțăm. Dacă veți consimți să mai rămâneți o lună, veți aduce cauzei libertății și țării voastre un serviciu pe care probabil nu-l veți putea aduce în alte vremuri.”[13] La început, nu s-a oferit nimeni voluntar, dar apoi un soldat a făcut un pas înainte și a fost urmat de majoritatea celorlalți, doar câțiva rămânând în rândul inițial.[14]
Pregătiri
La 1 ianuarie, banii de la Congres au sosit la Trenton și oamenii au fost plătiți.[15] Washington a primit și el o serie de hotărâri ale Congresului, printre care una care îi dădea lui Washington puteri similare celor ale unui dictator militar. Washington a hotărât să rămână și să lupte la Trenton și i-a ordonat generalului John Cadwalader, aflat la Crosswicks cu 1.800 de oameni în miliția sa, să i se alăture.[16] Cu o zi în urmă, la 31 decembrie, Washington aflase că o armată de 8.000 de oameni sub comanda generalului Lord Cornwallis venea să atace Trentonul.[17]
Washington a ordonat oamenilor săi să construiască întărituri de pământ paralele cu malul sudic al pârâului Assunpink.[17] Liniile se întindeau pe trei mile (4,8 km) de-a lungul malului sudic al cursului de apă. Unul dintre sfătuitorii lui Washington, Joseph Reed, a arătat, însă, că în amonte există niște vaduri pe unde britanicii ar putea traversa apa, și că pe acolo ei s-ar afla într-o poziție ce ar pune în pericol flancul drept al lui Washington.[17] Washington nu s-ar fi putut retrage peste râul Delaware întrucât toate bărcile sale se aflau la câțiva kilometri în amonte. Washington le-a spus ofițerilor că vrea să deplaseze armata și că poziția lor actuală este doar temporară.[17]
Mișcările de trupe ale britanicilor
Cornwallis, care plănuia să se întoarcă în Marea Britanie, și-a anulat plecarea.[18] el s-a deplasat călare la Princeton pentru a-l prinde din urmă pe generalul James Grant, care deplasase 1.000 soldați pentru a întări Princetonul. Cornwallis a fost convins, însă, de Grant și de Carl von Donop să atace Trentonul cu toate forțele lor.[18]
Până la 1 ianuarie 1777, Cornwallis și armata sa ajunseseră la Princeton.[3] La 2 ianuarie, Cornwallis și-a lăsat o parte din armată sub comanda lui Charles Mawhood, și, cu 5.500 de oameni, a plecat pe drumul spre Trenton, la 18 km depărtare. Armata lui Cornwallis avea 28 de tunuri și a mărșăluit în trei coloane.[3] Când Cornwallis a ajuns la Maidenhead, el l-a detașat pe colonelul Alexander Leslie cu 1.500 de oameni și i-a ordonat să rămână acolo până a doua zi dimineața.[3]
Bătălia propriu-zisă
Amânarea acțiunilor
În fruntea armatei sale, Cornwallis a pus o linie de trăgători formată din jägeri hessieni și din infanteriști ușori britanici.[19] Cu două zile în urmă, Washington pusese trupele comandate de Matthias Alexis de Roche Fermoy să amplaseze o linie defensivă exterioară la jumătatea distanței între Trenton și Princeton, cu scopul de a întârzia avansul britanicilor.[20] Când aceștia s-au apropiat, Fermoy s-a întors beat la Trenton.[19] Colonelul Edward Hand a preluat comanda.[19]
Când britanicii s-au apropiat, pușcașii americani au deschis focul.[21] Aceștia s-au adăpostit în pădure, în viroage și după curbele drumului, și de fiecare dată când britanicii formau o linie de bătălie, pușcașii se retrăgeau și trăgeau din adăposturi. După ce Hand a trebuit să abandoneze pozițiile americane de pe Five Mile Run, s-a retras pe o altă poziție într-o pădure deasă de pe malul sudic al pârâului Shabbakonk.[21] Hand și-a desfășurat oamenii în copaci, unde britanicii nu i-au văzut în timp ce treceau podul peste pârâu. Pușcașii au tras în ei de la mică distanță. Tirul intens i-a făcut pe britanici să creadă că sunt în fața întregii armate americane și au format linii de bătălie, aducând tunul.[21] Britanicii i-au căutat pe americani prin pădure o jumătate de oră, dar Hand deja se retrăsese pe o nouă poziție.[21]
Până la trei după-amiaza, britanicii ajunseseră într-o viroagă denumită Valea Stockton (în englezăStockton Hollow), la 800 m de Trenton unde americanii se grupau într-o nouă linie de apărare.[21] Washington încerca să-i rețină pe britanici până la căderea nopții, când întunericul i-ar fi împiedicat pe aceștia să-i atace întăririle de pe malul sudic al pârâului Assunpink. Britanicii, cu artileria pe poziție, au atacat noile poziții ale lui Hand, iar acesta a cedat, retrăgându-se încet în Trenton.[21] Pe drum, Hand a pus soldații să tragă de după case.[22] Când soldații lui Hand au ajuns la pârâu, hessienii i-au atacat la baionetă, cauzând dezordine în rândurile americanilor. Washington, văzând aceasta, a ieșit călare prin mulțimea ce traversa podul și a strigat ariergardei lui Hand să se retragă și să se regrupeze sub acoperirea artileriei americane.[23]
Asaltul britanic
În timp ce britanicii se pregăteau să atace întăririle americane, au avut loc schimburi de focuri de muschetă și de salve de tun între cele două părți.[22] Britanicii au traversat podul, avansând în coloane solide, iar americanii au tras cu toții la unison. Britanicii s-au retras dar numai pentru scurt timp.[22] Ei au atacat apoi din nou podul, dar au fost respinși de tirul de artilerie. A urmat un ultim asalt, dar americanii au tras de această dată cu mitraliile, făcând ravagii în liniile britanice.[22] Un soldat spunea: „podul părea roșu ca sângele din cauza morților și răniților și uniformelor lor roșii.”[22]
Retragerea americanilor
Decizia lui Cornwallis
Când a ajuns la Trenton cu grosul armatei, Cornwallis a convocat un consiliu de război pentru a decide dacă să continue sau nu atacurile.[24] Șeful intendenței, William Erskine, l-a sfătuit pe Cornwallis să atace imediat, spunând: „dacă Washington este tipul de general care cred eu că este, armata sa nu se va mai găsi acolo dimineața.”[24] Dar James Grant nu a fost de acord, opinând că americanii nu au cum să se retragă și că soldații britanici sunt obosiți și ar fi mai bine să atace dimineața după ce se odihnesc.[24] Cornwallis nu voia să aștepte până dimineața, dar a decis că este mai bine decât să-și trimită soldații să atace pe întuneric. Cornwallis a spus: „Avem vulpea bătrână asigurată la locul ei acum. De dimineață ne ducem și-o băgăm în sac.” Cornwallis și-a mutat apoi armata pe un deal de la nord de Trenton pentru noapte.[24]
Decizia lui Washington
În timpul nopții, artileria americană, sub comanda lui Henry Knox, a tras din când în când câte o salvă în Trenton pentru a-i ține pe britanici atenți.[24] Ca și Cornwallis, Washington a convocat și el un consiliu de război. Washington știa că există un drum care duce la Princeton, iar consiliul său de război a căzut de acord să facă un atac asupra garnizoanei britanice din Princeton.[25] Până la orele 2, armata era în drum spre Princeton. Washington a lăsat în urmă 500 de oameni și două tunuri pentru a întreține focurile și pentru a face zgomote cu târnăcoapele și lopețile ca să-i facă pe britanici să creadă că își construiesc întărituri.[25] Dimineața, nici aceștia nu mai erau acolo, iar când britanicii au venit să atace, toți soldații americani erau plecați.[26]
Victime
Howard Peckham consemnează luptele din 2 ianuarie ca două evenimente separate, ambele categorisindu-le drept „încăierări”. În prima, cea de la Five Mile Run, el nu înregistrează nicio victimă americană. În a doua, din Valea Stockton, el consemnează 6 americani morți, 10 răniți și 1 dezertor.[6] William S. Stryker, pe de altă parte, estimează pierderile totale ale americanilor din ziua de 2 ianuarie la 1 mort și 6 răniți,[4] în timp ce David Hackett Fischer spune că au fost pierduți 100 de soldați, morți și răniți.[5]
Peckham evaluează pierderile britanicilor de la Five Mile Run la 1 hessian mort și pe cele din Valea Stockton la „cel puțin” 10 morți, 20 răniți și 25 căzuți prizonieri.[6] Edward J. Lowell consemnează pierderile din rândul hessienilor la 2 ianuarie la 4 morți și 11 răniți.[27] David Hackett Fischer estimează că britanicii au pierdut 365 de oameni, răniți și căzuți prizonieri.[5]
Urmări
În zori, Washington a ajuns la Princeton.[28] După o scurtă bătălie, britanicii de acolo au fost învinși și mare parte din garnizoana comandată de Mawhood a căzut prizonieră. Aflat la a treia înfrângere în decurs de zece zile, superiorul lui Cornwallis, generalul William Howe a ordonat retragerea armatei din sudul coloniei New Jersey până înapoi la New York. După retragere au rămas doar câteva avanposturi la New Brunswick. Washington și-a deplasat armata la Morristown și a cantonat-o pentru iarnă.[29]
Lowell, Edward J. (). The Hessians and the other German Auxilliaries of Great Britain in the Revolutionary War. New York: Harper Brothers Publishers.Parametru necunoscut |authorid= ignorat (ajutor)
McCullough, David (). 1776. New York: Simon and Schuster Paperback. ISBN0743226720.
Mitchell, Craig (). George Washington's New Jersey. Middle Atlantic Press. ISBN097058041X.
Peckham, Howard H. (). The Toll of Independence: Engagements & Battle Casualties of the American Revolution. University of Chicago Press. ISBN0-226-65318-8.Parametru necunoscut |city= ignorat (ajutor)
Stryker, William S. (). The Battles of Trenton and Princeton. Boston: Houghton, Mifflin and Company.
Strategi Solo vs Squad di Free Fire: Cara Menang Mudah!
