Ștefan Niculescu (n. 31 iulie 1927 Moreni , Dâmbovița , România – d. 22 ianuarie 2008 București , România ) a fost un compozitor , muzicolog și profesor universitar român . Creația sa se înscrie în zona muzicii culte contemporane și acoperă numeroase genuri muzicale . Niculescu a fost preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient , de heterofonie și de muzica electronică . Timp de mulți ani, a predat compoziția la Conservatorul din București .
A fost membru titular al Academiei Române și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj . A obținut Premiul Herder (1994), premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972) și numeroase alte distincții. Niculescu a fost membru al U.C.M.R. și al S.A.C.E.M. (Paris ).
Studii
Între anii 1941 și 1946, Niculescu a studiat la Academia Regală de Muzică din București . S-a reprofilat apoi pe inginerie (studii la Institutul de Construcții Civile din București , până în 1950), în cele din urmă revenind la Academia de Muzică. Aici studiază compoziția cu Mihail Andricu , între anii 1951 și 1957. A avut ocazia nesperată (în contextul regimului politic din țară ) de a participa la Școala pentru muzică nouă de la Darmstadt (1966–1969) și la Cursurile pentru muzică electronică de la studioul Siemens din München (1966).
Activitate
Între 1958 și 1960 lucrează ca profesor de pian , apoi activează ca cercetător la Institutul de Istoria Artei (1960–1963). Din 1963 este profesor universitar la Conservatorul din București , unde predă analiză muzicală și compoziție; își încetează activitatea în 1987 și revine șase ani mai târziu. În 2001, primește titlul de prorector onorific al acestei instituții.
De-a lungul întregii sale cariere, păstrează viu interesul pentru educația muzicală. O altă preocupare a sa a fost relația dintre muzician și public . În anii 1970 contribuie la popularizarea muzicii noi prin expuneri (însoțite de audieri fonografice) la București împreună cu Șerban Stănciulescu . În 1991, fondează Săptămâna Internațională a Muzicii Noi la București.
Compozitor
Dintre compozitorii străini care i-au marcat stilul , Niculescu îi cita pe Iannis Xenakis și Pierre Boulez . Apreciază la cel din urmă interesul pentru muzica heterofonă , pe care însuși o va studia prin intermediul muzicii tradiționale din Asia de Sud-Est (de pildă, ansamblurile gamelan din Indonezia ).
Compune peste 70 de lucrări în genuri diverse (pentru ansambluri de cameră sau simfonice , cu voce , muzică de operă ). Muzica lui Niculescu vede lumina tiparului la Editura Muzicală , Éditions Salabert , Ars Viva/B. Schött's Söhne Musikverlag (Mainz ), Gerig Musikverlag (Köln ). Lucrările sale sunt înregistrate la Electrecord (România ), Erato (Franța ), Attacca Records (Olanda ).
Muzicolog
A contribuit la întocmirea monografiei „George Enescu” (1972, Editura Academiei Române), demers pentru care a fost recompensat cu premiul Academiei Franceze .[ 4]
Volumul Reflecții despre muzică , Editura Muzicală, București, 1980 reunește contribuțiile sale teoretice semnificative.
Simfonia I (1956), pentru orchestră mare
Eteromorfie[ 4] fr. Heteromorphie , 1967), pentru orchestră
Unisonos I (1970), pentru orchestră
Unisonos II (1971), pentru orchestră
Ison I (1973), pentru orchestră
Ison II (1975), pentru orchestră
Simfonia a II-a „Opus dacicum” (1980), pentru orchestră mare
Sincronie II (1981), pentru orchestră
Simfonia a III-a „Cantos” (1984–1986), pentru suflători de lemn soliști și orchestră (există trei variante, cu soliști diferiți)
Simfonia a IV-a „Deisis” (1995)
Simfonia a V-a „Litanii” (1997)
Formanți (f.a.)
Invențiuni (1963), pentru clarinet și pian
Echos I (1977), pentru vioară
Ricercare in uno (1984), pentru sintetizator , clarinet și vioară
Hétérophonies pour Montreux (1986), pentru cinci instrumente
Octuplum (1987), pentru opt instrumente
Chant-son (1989), pentru saxofon
Sequentia (1994), pentru șase instrumente
Undecimum (1998), pentru unsprezece instrumente
trei cantate (1959–1965)
Aforisme de Heraclit (1969), pentru 20 de voci soliste
Invocatio (1988), simfonie corală
Axion (1992), pentru cor de femei și saxofon
Psalmus (1993), pentru șase voci
Teatru liric
Devine membru corespondent al Academiei Române în 1993, iar apoi academician titular (1997). A fost numit doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj .
Note
^ a b Ştefan Niculescu
^ a b „Ștefan Niculescu” , Gemeinsame Normdatei , accesat în 28 aprilie 2014
^ „Ștefan Niculescu” , Gemeinsame Normdatei , accesat în 31 decembrie 2014 ^ a b Sava, pag. 143
^ Sava, pag. 39
^ Decretul președintelui României nr. 524 din 1 decembrie 2000 privind conferirea unor decorații naționale personalului din subordinea Ministerului Culturii , publicat în Monitorul Oficial nr. 666 din 16 decembrie 2000, art. 1, anexa 1, b) 1.
Bibliografie
