În metrologie (știința măsurătorilor), înălțimea este distanța verticală între un punct (sau un obiect asimilat unui punct) și un nivel de referință specificat. Prin extindere, este și dimensiunea unui obiect, luată în direcția verticală. Vezi Sistemul internațional de unități.
Înălțimea unui triunghi este segmentul de dreaptă care pornește dintr-un vârf al triunghiului și este perpendicular pe latura opusă. Exemplu: Într-un triunghi ABC, înălțimea H care pornește din vârful A este perpendiculară pe latura [BC].
În algebră, înălțimea unui element g al unui grup abelianA este un invariant care își ia proprietățile de divizibilitate: este cel mai mare număr naturalN în așa fel încât ecuația Nx = g are o soluție x ∈ A, sau simbolul ∞ dacă cel mai mare număr cu această proprietate nu există.
În geometria algebrică și în teoria numerelor, noțiunea de înălțime desemnează o măsură a „complexității algebrice” a unui obiect, în general a unei soluții a unei ecuații diofantice.[1][2] Interesul lor vine, între altele, de la observația că faptele geometrice exprimate în termeni de divizori se traduc deseori în fapte aritmetice exprimate în termeni de înălțime.[3][4][5]
În muzică, înălțimea este acea caracteristică a unui sunet care-l așează într-un ansamblu melodic sau armonic, și determină în solfegiu poziția înălțimii notei pe portativ. Înălțimea unui sunet corespunde frecvenței sale exprimate în hertz: de exemplu nota muzicală "La" de referință pentru acordarea instrumentelor orchestrei este fixată astăzi la 440 Hz.